Niciodată Singură

Mă mut!

2011-06-30T11:53:00.000+03:00

Din cauza unor enervante erori apărute atât la blogger, cât şi la browser-ul pe care îl folosesc, am hotărât să trec, din nou, pe wordpress. Mă găsiţi cu acelaşi nume: niciodatasingura. Aici.

Vă aştept! :)

Mădălina Manole a fost ucisă. De nebunii din jurul ei.

2011-06-30T10:22:00.003+03:00

Deci, nu mai pot cu Mădălina Manole şi cu redeschiderea anchetei privind moartea ei. Ştiu, nu-i frumos şi nici corect să începi cu „deci”, dar aşa am avut eu chef să fac. Ce mai e normal în ziua de azi? Cum spuneam, mă exasperează mediatizarea asta excesivă a morţii MM, isteria creată în jurul sinuciderii ei. A murit şi punct! Da, înjuraţi-mă, voi, părinţi, fani, prieteni (de-ai ei, nu de-ai mei, că aceştia din urmă ştiu ce cred despre asta), pentru „insensibilitate” (e în DEX? n-am chef să caut acum), dar eu cred că fata asta chiar a vrut să moară. Este evident că, în familia cântăreţei, armonia nu a fost niciodată la loc de cinste, dovadă ce se întâmplă acum între soţul şi părinţii ei. Mai mult ca sigur că bătrânii nu l-au plăcut pe ginere, din motive reale sau închipuite, iar biata Mădălina, din dorinţa de a împăca şi capra, şi varza, n-a mai ştiut să facă nimic altceva decât să bea Furadan. Pentru că, dacă stai între oameni tâmpiţi şi nu eşti suficient de puternic să te ridici deasupra lor şi să-i domini, ajungi, la rându-ţi, la fel de tâmpit şi atunci nu mai judeci cu mintea ta, rişti să faci greşeli cât casa! Din păcate, pe Mădălina, un moment de rătăcire a costat-o viaţa.

Tot aud spunându-se: dar, vai, cum a putut, avea tot ce-şi poate dori un om, o casă, un soţ, un copil, bani, maşini? Aşa crede lumea, că nişte ziduri, un cont în bancă şi un bolid în garaj înseamnă totul. Înseamnă când nu le ai, când le admiri de pe margine şi spui „Vreau şi eu!”. Sau se mai crede că, dacă o femeie are, în sfârşit un soţ şi a mai devenit şi mama copilului pe care şi l-a dorit o viaţă întreagă, gata, şi-a văzut toţi sacii-n car şi nu mai vrea nimic!

Eu cred că Mădălina a avut o viaţă extrem de zbuciumată. Şi nu de când era cu Petru Mircea, ci dintotdeauna. Să porneşti de jos (se vede că provine dintr-un mediu de oameni simpli), să urci treaptă cu treaptă pentru a-ţi depăşi condiţia şi a-ţi face o carieră artistică, fără să recurgi la prea multe compromisuri, n-are cum să nu te marcheze mai târziu.

Da, a avut succes, a fost pe val, aplaudată, adulată. Ce om normal nu şi-ar dori să fie, cel puţin o dată, în centrul atenţiei, la modul bun, să fie recunoscut pe stradă, să i se dea o floare sau să i se ceară un autograf? Dar e conştient cineva că, în spatele scenei, poate că viaţa artistului care ne cucereşte cu prezenţa şi talentul lui, nu e la fel de perfectă şi strălucitoare? Că artistul e om ca şi noi, se bucură, plânge, spală vase, face piaţa… la fel ca şi noi? Că nu întotdeauna îi e bine, că mai are şi eşecuri, şi căderi?

Nu cred că Mădălina a avut o viaţă la fel de strălucitoare şi dincolo de scenă. A trebuit să moară pentru ca toate imperfecţiunile pe care le-a ascuns cât a trăit să iasă la iveală precum păduchele-n frunte. Cred că, la un moment dat, nu le-a mai suportat. Şi, la început, a avertizat. Două tentative de sinucidere. Proştii din jurul ei nu i-au înţeles strigătul de disperare. Au crezut-o nebună, au încercat s-o ducă la vraci sau la balamuc şi se mirau că fata nu vrea. Păi nu ea, ci ei erau tâmpiţii! Uitaţi-vă acum, la ei. Credeţi că atunci când trăia Mădălina erau altfel? E de mirare că încerca să-şi ţină soţul şi copilul departe de părinţi? Cu tot respectul faţă de durerea şi de bătrâneţile lor, dar şi eu mi-aş ţine familia departe de doi nebuni! Păi, dacă ştiau ce se întâmplă în casa fetei lor, de ce au aşteptat ca ea să moară, în loc s-o salveze? De ce, atunci când au ajuns la căpătâiul ei, după ce a înghiţit diluant sau prea multe pastile, în loc să găsească vorbele potrivite pentru a o convinge să nu mai repete gestul, s-au apucat s-o certe sau s-o judece?

Mă suprinde peste măsură faptul că, în loc să-şi plângă în tăcere comoara de copil (căci comoară a fost, e clar că le-a plăcut să li se recunoască statutul de părinţi ai artistei MM şi să trăiască din asta), să fi căutat o cale de comunicare cu ginerele (pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, scrisă cu propria-i mână în biletul de adio: „Să-l iubească mult pe Puiu, rămâne sufletul meu. Pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sufletul lui”), oamenii ăştia apar toată ziua la TV şi în ziare, ameninţând şi blestemând, bătându-şi joc de memoria fiicei lor care, întotdeauna, a ieşit în faţă doar cu muzica ei, nu vorbindu-şi de rău apropiaţii sau colegii de breaslă.

Mă miră că bătrâneii ăştia, în pofida vârstei şi a bolilor de care suferă (am înţeles că Ion Manole e măcinat de diabet, o boală care, la un moment dat, atacă şi centrii nervoşi, asta, ca să mă exprim elegant), trăiesc într-o ură şi o sete permanentă de răzbunare. „Să se facă dreptate!”, tot spune Ion Manole. Da, toată lumea vrea asta, întotdeauna. Dar fiecare dintre noi are alte repere pentru „dreptatea” asta. Îmi dau seama câtă fericire e pe capul lor acum, când ancheta privind moartea fiicei lor s-a redeschis, pentru că doar asta îi mai ajută să-şi ducă zilele mai departe. Cred că şi magistraţii s-au săturat de tânguirile lor pe toate canalele TV care, în goana după rating, le dau apă la moară în prime time! Dar, în euforia asta care i-a cuprins de vreo două zile încoace, au luat măcar o clipă în calcul varianta ca şi următoarele concluzii ale procurorilor să indice tot o sinucidere? Crede cineva că Petru Mircea era aşa de tâmpit, încât să-şi omoare, cu ajutorul mamei, nevasta, obligând-o să bea, chiar de ziua ei, pesticid? Adică nu s-ar fi gândit că, pentru anchetatori, principalul suspect ar fi fost chiar el? Să zicem că da, e autorul moral al gestului Mădălinei, dar mai mult pentru că nici el, ca şi părinţii ei, nu i-au înţeles zbuciumul interior, dar asta e altceva.

Cum cred oamenii ăştia că nepotul îi va privi, vreodată, ca bunici buni după ce, într-o zi, un coleg de la grădiniţă/şcoală îi va spune ce s-a întâmplat când era, încă, în scutece, ori va căuta singur pe Google şi va găsi tot ce s-a scris despre moartea mamei lui şi despre scandalul care i-a urmat? Cum îi vor explica, atunci, ceea ce s-a întâmplat sau cred ei că s-a întâmplat, fără să nu lovească în demnitatea tatălui său? De ce se miră că Petru Mircea nu comentează faptele lor sau că, atunci când o face, devine, de-a dreptul isteric? La ce să te îndemne atitudinea asta războinică, tâmpeniile pe care Eugenia şi Ion Manole le tot debitează de aproape un an? Nu am nicio îndoială că ăsta le-a fost caracterul şi cât a trăit Mădălina, numai că nimeni nu a avut nici ocazia, nici motivul de a-l scoate în evidenţă. Ce-i interesează pe ei care e acum viaţa lui Petru Mircea, cu cine umblă sau trăieşte? Ar trebui să se călugărească, la nici 40 de ani? Sau ce importanţă are cine îi conduce, azi, maşina Mădălinei? E cumva a lor? De fapt, ce vor moşii ăştia, după ce, şi ei, au bătut un cui în sicriul fetei lor? Să-i ia tot fostului ginere? Bun, să zicem că, mâine, el le lasă tot, copil, casă, avere. Cred ei că omul ăsta nu supravieţuieşte? Cred ei că, punând mâna pe tot, o vor avea, din nou, pe Mădălina? Nu. Trupul ei este în groapa aia nefiresc săpată în mijlocul unei alei din cimitir, cu o cruce pângărită tot de părinţi, care nu au înţeles nici după ce şi-au pierdut fata că, dincolo de scenă, ea era OMUL Magdalena Mircea, şi nu ARTISTA Mădălina Manole, iar sufletul ei s-a ridicat la Cer, de unde, cu siguranţă, îi priveşte şi suferă la fel ca-n viaţa la care a renunţat atât de dureros şi brutal, pentru că, nici după asta, cei pe care i-a iubit nu s-au împăcat, măcar de dragul puiului de om care a rămas în urmă-i. Iar Petru Mircea…. Singura lui greşeală a fost că nu a ştiut s-o iubească atât de mult, încât Mădălina să nu se gândească niciodată la sinucidere, că nu a ştiut s-o ajute, după ce ea a avut acele tentative pe care eu le consider şi acum un ţipăt de disperare pe care nu l-a înţeles nimeni. Pentru că nimeni nu a crezut-o în stare să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi, dacă îi urmărim cariera, a fost o fată extrem de hotărâtă şi ambiţioasă. Nu, nu a fost nebună. Nebuni au fost cei din jurul ei, cei care, nici acum, nu acceptă realitatea. Femeia asta i-a pedepsit atât de crunt, cu o moarte atât de şocantă şi violentă, chiar de ziua ei, şi oamenii ăştia refuză să înţeleagă că ei, cu toţii, au împins-o spre acest final. Când nu s-a mai gândit nici la copil, când nu i-a mai păsat de nimic şi când doar liniştea ei a contat.

Da, măi nebunilor! Femeia aia obosise să vă suporte! Pe tine, soţ slab, pe voi, părinţi fără caracter, pe voi, producători tâmpiţi, care n-aţi mai promovat-o pentru că Mădălina nu avea decât talent şi voce de arătat, nu ţâţe şi păsărici fără chiloţi cu care să ţină prima pagină în tabloide! Acum, toţi vă bateţi cu pumnul în piept şi spuneţi că aţi iubit-o şi nu mai puteaţi de dragul ei! De ce nu i-aţi arătat asta cât mai era acolo, cu voi, încercând să vă mulţumească pe toţi? Acum, la ce-i mai foloseşte? Vă războiţi în declaraţii şi anchete judiciare, dar uitaţi că adevărul e unul singur: Mădălina nu mai este! Ea trăieşte doar prin ceea ce a lăsat: muzica ei. Voi sunteţi nişte nimeni în căutarea unei glorii pe care n-o veţi avea niciodată. Doar aţi ucis-o. Acum, trăiţi cu povara asta. Dar pe Mădălina mai lăsaţi-o în pace. Aţi chinuit-o destul!

Extra job

2011-06-19T18:56:00.001+03:00

A doua zi după ce m-am întors din călătoria în înteres de serviciu despre care vă spuneam în ultima postare, am primit o propunere de (aşa i-am zis eu, scuzaţi-mă dacă nu e o denumire tocmai corectă) extra job. Un fel consultant pe probleme de media care îşi face de lucru în spatele persoanelor importante din administraţia locală, ocupându-se de agenda lor de lucru zilnică, pe baza căreia purtătorul de cuvânt va putea redacta comunicate de presă şi va putea actualiza site-ul instituţiei.
Evident, în primul moment, propunerea m-a entuziasmat, dar am evitat să dau un răspuns pe loc, deşi am dat de înţeles că acesta este afirmativ. Şi bine am făcut, deoarece, după ce am depăşit clipa de euforie, am început să mă întreb cât timp îmi va rămâne şi pentru mine, căci asta e problema cu care mă confrunt în ultimii 2 ani în care, încet, dar sigur, întreaga mea activitate gravitează în jurul serviciului: ce scriu azi, ce scriu mâine, unde mă duc poimâine şi aşa mai departe. Îmi rămâne prea puţin timp pentru familie, pentru treburile casnice, de vacanţă nici nu are rost să mai vorbesc, deoarece nu există. Un extra-job implică, aşadar, mai multă muncă, plătită, ce-i drept, dar tot muncă se numeşte şi încă ezit să accept. Ştiu că pot face faţă, e meseria mea, îmi place şi asta ştiu să fac cel mai bine, dar cu viaţa mea cum rămâne?
Acum 9 ani, când mi-am început treaba la ziar, am spus „da" în prima secundă (coincidenţă sau nu, propunerea de acum mi-a fost avansată de cel care mi-a fost şef acum 9 ani şi care, între timp, a avansat pe scara profesională). Acum, după ce am aşteptat atâta timp o dovadă de încredere din partea unor persoane pentru care aveam impresia că nu prea contez, sunt nehotărâtă. Pentru că, la început, eram singură şi nu trăiam decât pentru mine. Acum, am o familie care deja simte că atenţia mea e îndreptată, aproape tot timpul, către altceva. Şi totuşi, aş vrea să le am pe amândouă, şi familia, şi extra job-ul. Pentru că ambele contează pentru mine. Mi-am dorit familia, mi-am dorit să evoluez profesional. Din nou, Dumnezeu a fost darnic cu mine. Cum să refuz ce mi se dă? Însă, cum să procedez pentru ca nimeni să nu fie afectat?
Cu siguranţă, tot Dumnezeu mă va ajuta să aleg.
Sper să fie bine.

Fotoreportaj

2011-06-14T18:46:00.002+03:00

Mâine voi pleca în prima mea deplasare în interes de serviciu, în afara judeţului. Şi, tot pentru prima dată, voi realiza un fotoreportaj într-o zonă în care nu am mai fost niciodată până acum. Subiectul e frumos, legat de o podgorie faimoasă şi cred că îmi va plăcea să văd crame, să stau de vorbă cu viticultori, să văd cum transformă ei boaba de strugure în stropul de vin pe care, sigur, îl voi şi degusta.
Încă o dată, simt că Dumnezeu m-a iubit, oferindu-mi şansa de face munca asta şi, mai ales, să întâlnesc oameni care să creadă în mine.

Te dau în judecată!

2011-06-12T20:53:00.009+03:00

Deja m-am obişnuit cu asta.
Dar, la început, gândul că unul căruia i s-a părut sau chiar e convins că l-a afectat, într-un fel sau altul, vreun articol scris de mine, aproape că nu mă lăsa să dorm nopţile. Nici acum nu pot spune că m-am vindecat complet de teama asta, pentru că nu am cum, întotdeauna vor exista tot felul de nemulţumiţi sau de sonaţi care se vor crede îndreptăţiţi să-şi apere imaginea şi/sau interesele în instanţă dar, între timp, am învăţat să-mi iau măsuri de precauţie.
Prima dintre ele se referă, bineînţeles, la sursa de informare. Rareori, şi doar din netenţie sau în lipsa timpului necesar pentru verificare, am scris „după ureche". Sau atunci când am crezut că sursa este îndeajuns de credibilă (autoritate publică, directori etc) pentru a mai căuta şi altă opinie. În rest, respect aşa-numita regulă de aur a jurnaliştilor, care „spune" că ideal e să verifici informaţia din cel puţin trei surse (deci nu două) care nu au legătură între ele. Este cel mai sigur mod prin care îmi pot argumenta articolul.
A doua este reportofonul. Multă vreme (şi tot la început) nu l-am folosit. Mă bazam pe ceea ce-mi notam în agendă. Este foarte adevărat că, în perioada aceea, cam tot ce scriam în ea obişnuiam să şi memorez (asta pentru cazurile în care nu aveam răbdare să mai răsfoiesc agenda). O consecinţă benefică era că, tot timpul, eram foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu, acolo unde mergeam şi mi-am exersat la greu spiritul de observaţie. Partea proastă e că, tot în acea perioadă, am învăţat să reţin şi ce răzbătea şi din spatele uşilor închise, atunci când personajele aveau impresia că dincolo de ele nu e nimeni sau uitau că m-au lăsat să le aştept acolo :)) Dar nu asta m-a determinat ca, într-o zi, să folosesc aparatul de înregistrare, nici argumentul că acesta este un instrument indispensabil pentru un reporter ci faptul că, la un moment dat, informaţiile pe care eram nevoită să le reţin depăşeau puterea mea de a le nota sau memora.
Cam la fel am gândit şi când am început să folosesc aparatul foto digital. La începuturile mele de reporter nu prea mi se cereau poze, pentru că redacţia îşi permitea să plătească un fotograf care îşi făcea bine treaba în tot judeţul. Şi-apoi, nu orice articol trebuia, obligatoriu, însoţit de imagini. Nu în ultimul rând, salariul nu-mi permitea să investesc într-un asemenea aparat (pentru orice eventualitate, aveam mereu la mine un aparat clasic, cu film, pe care îl duceam la developat, pe cheltuiala redacţiei, după ce fotografiam cu el). S-a întâlmplat, însă, ca la un eveniment extrem de important, când ne-a vizitat fostul Patriarh, regretatul Teoctist, maşina în care veneau colegul meu de redacţie şi fotoreporterul să prindă o barieră la linia ferată, iar maşina înaltului prelat să le-o ia înainte, spre oraşul meu. M-au anunţat în ultimul moment de acest lucru, motiv pentru care nu am mai avut timp să apelez la altcineva pentru o poză cu aparat digital. Se înnoptase deja, iar aparatul meu cu film nu a făcut faţă momentului (nici nu mă aşteptam la altceva), când Teoctist a pus piciorul în urbea noastră. Pentru mine, a fost un moment de-a dreptul penibil: când toată presa locală a sărit pe Patriarh cu reportofoane, camere video şi foto de ultimă generaţie, eu îmi făceam treaba cu agenda într-o mână şi cu răpciuga aia de aparat la gât. Bineîneţeles că n-am făcut nicio brânză şi relatarea de la faţa locului a fost ratată, dar nimeni nu a avut tupeul să-mi reproşeze ceva, pentru că se ştia că nu eram „dotată" cu cele necesare.
Ulterior, am apelat la cunoştinţe şi, mai ales, la amicii din primărie, să mă mai ajute cu câte o poză în format digital ori să-mi împrumute aparatul la anumite evenimente. Până într-o zi, când soţul meu a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să fac un efort şi să-mi iau un aparat. De fapt, chiar el mi l-a cumpărat şi, de atunci, totul s-a schimbat, în sensul că am simţit că-mi pot face meseria cum trebuie :)
Şi uite aşa, în momentul de faţă, foarte greu mă mai poate acuza cineva că scriu după zvonuri sau după ce visez noaptea. E drept că, de curând, mai precis, chiar înainte de Paşti, am avut surpriza ca o persoană pe care o consideram de mare încredere, nu numai că m-a acuzat că m-am folosit de o discuţie privată pentru redactarea unui articol, dar m-a şi reclamat în redacţie pentru acest lucru, ameninţând că mă va da în judecată, chiar dacă aceasta ar însemna să-mi pierd serviciul. Realitatea fusese alta. Mă dusesem în instituţia în care persoana este director adjunct, la invitaţia ei, care intenţiona să-mi furnizeze nişte informaţii pentru un articol. În drum spre sediu, şefa mea directă m-a sunat şi m-a rugat să fac un sondaj de opinie pe o anumită temă, cu oameni din toate domeniile, apoi să fac un text. Am vrut să mă achit de ambele obligaţii aşa că, odată ajunsă în instituţie, am dorit să aflu şi pentru ce fusesem chemată, dar să fac şi sondajul. Întâmplarea (care s-a dovedit a fi nefericită, pentru mine) a fost că, atunci când am pus întrebarea care făcea obiectul sondajului, persoana era ieşită din biroul în care rămăsesem cu superiorul ei şi cu un coleg de-al lor. Când a revenit, discuţia deviase un pic, însă nu într-o asemenea măsură încât să nu ne dăm cu toţii seama că, dacă n-aş fi pus întrebarea cu pricina, nu am fi vorbit despre acea temă. Evident, persoana s-a implicat, la rându-i, în discuţie, iar ceea ce a afirmat am consemnat în articolul care a apărut a doua zi. Individa nici nu ar fi aflat de el, pentru că nu-l citise, dar a anunţat-o altcineva, un bărbat căruia i s-a părut, citind printre rânduri, că afirmaţiile ei îl privesc direct şi a obligat-o să iasă cu dezmintire în ziar, în cazul în care m-am folosit fără drept de spusele ei. Ca să nu se pună rău cu el, femeia l-a ascultat. M-a sunat şi m-a luat tare. Normal că, la început, nu am înţeles ce vrea, pe urmă i-am explicat că nu m-am folosit de nicio discuţie privată, deşi aşa pare, că ai ei colegi, care erau în birou, puteau confirma că, în timp ce ea era plecată, le adresasem o întrebare, la care nu numai că mi-au răspuns, dar au venit şi cu alte argumente care nu ieşeau din context, însă nici nu a vrut să mă asculte. Ca să se convingă că nu am fost rău-intenţionată, m-am oferit să-l sun pe individul scandalizat de articolul care, nici pe departe, nu avea legătură cu el, dar şi el s-a dovedit la fel de reticent şi neîncrezător, acceptându-mi nu greu, ci foarte greu, părerile de rău pentru neplăcerile provocate.
Credeam că incidentul fusese depăşit dar, a doua zi, după-amiază, m-a sunat şefa mea care m-a anunţat că individa a căutat-o expres pentru a mă face cu ou şi cu oţet şi pentru a mă ameninţa în toate felurile. Spre deosebire de mine, care trebuie să fiu peste măsură de provocată şi zgândărită, cum se spune, ca să pun la punct pe cineva, şefa mea nu a menajat-o pe marea „nedreptăţită", din trei cuvinte punând-o la colţ şi lăsând-o fără replică, fapt care a enervat-o şi mai mult pe individa care a promis că nu va mai vorbi niciodată cu mine.
Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat... decât câteva zile. Iniţial, mi-a zis că renunţă să mă dea în judecată pentru că ne aflam în Săptămâna Mare, ea ţinea post şi, vezi, Doamne, nu vroia să-mi facă rău (mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu era post :P ). Apoi, s-a ferit să rămânem singure în birou (de parcă aş fi putut să-i pun cuţitul la beregată :)) ), iar la vreo două săptămâni după Paşti şi-a cerut scuze. Motivul? Celălalt „lezat" îi făcuse un mare rău-probabil, s-a răzbunat, aşa cum fac proştii ca el-şi femeia s-a văzut, la rându-i, răzbunată de textul meu :))
Ce am învăţat din povestea asta? Că, uneori, când subiectul de discuţie este interpretabil sau delicat, reportofonul trebuie să fie deschis...indiferent dacă e pe masă, ori în buzunar/poşetă sau când vorbesc la telefon! Căci, da, sunt situaţii în care, atunci când sun pe cineva în scop profesional, îmi setez mobilul pe speaker şi înregistrez toată convorbirea. Aşa am scăpat, tot înainte de Paşti, de o plângere penală din partea unuia care mă acuza că mă va da în judecată pentru că aş fi scris, la comanda cuiva, un articol care i-a stricat imaginea în comunitate. Când l-am întrebat cu ce-şi probează afirmaţiile, a dat-o din colţ în colţ, iar când i-am zis că am înregistrarea cu cel care îl acuza de oarece chestii, şi-a dat seama că şi el e înregistrat (dar eu nu am recunoscut :D ) şi a bătut în retragere. Iar de Înălţare am fumat pipa păcii :))
Astăzi, când eram pe punctul de a pleca de la un eveniment public, s-a apropiat de mine un tip care, fără bună ziua sau alte introduceri, m-a întrebat de unde am avut eu informaţia că el a furat nişte chestii de la un vecin şi de ce am scris despre el fără să-i cer permisiunea :) I-am răspuns că, dacă e vorba despre vreo infracţiune, cu siguranţă că am aflat de speţă la Judecătorie, dar omul mi-a replicat că nu a ajuns în instanţă. Atunci i-am zis că nu ştiu la ce se referă şi l-am întrebat dacă e sigur că eu sunt autoarea articolului. Bineînţeles că era convins de asta, are şi ziarul şi, dacă vrea, pe baza lui mă poate da şi în judecată. Io-te, fleoşc, îmi venea să-i zic, dar m-am rezumat la a ridica din umeri şi de a-i recomanda să facă ce doreşte.
Drept să spun, nu prea eram eu sigură că nu scrisesem, pentru că s-a mai întâmplat, acum vreo patru ani, să mă sune una ca să mă întrebe cu ce drept am scris eu despre ea, care era inculpată într-un proces ori cine mi-a comandat (altă nebună!) să o denigrez. I-am zis că dosarul ei e pe rolul Judecătoriei, că şedinţa e publică, deci instanţa acceptă şi ziarişti în sală, iar aceştia îşi aleg cazurile despre care vor să scrie în funcţie de o mulţime de criterii pe care n-are rost să i le înşir. În plus, i-am mai spus că nu articolul meu i-a stricat imaginea în comunitate, ci fapta penală pe care a comis-o (şi pentru care a şi fost, ulterior, condamnată). Normal, am avut un pic de tupeu, dar nici ea nu a mai avut replică.
Revenind la nenea care ameninţa, azi, că mă dă în judecată, pot să mai spun că, în momentul în care am ajuns acasă, am dat o căutare în arhiva ziarului, ca să văd cine a avut dreptate. Evident, eu am fost aceea. Este drept, articolul există, dar fără ca în el să fie menţionat numele tipului. Dar textul nu e semnat de mine, ci de colega care răspunde de „Infracţional" şi care îl redactase după un comunicat de presă al Inspectoratului de Poliţie, unde apăreau toate incidentele în care interveniseră poliţiştii, la data indicată de „supăratul" despre care povestesc.
Deci, cam slabe sunt speranţele să fiu prinsă în offside. Coincidenţă sau nu, acum două zile, chiar o judecătoare, care nu ştia că am studii în Drept, mi-a spus că a remarcat obiectivitatea şi corectitudinea cu care îmi redactez textele, în special cele inspirate de procesele aflate pe rolul instanţei (unele chiar de ea soluţionate). Pe lângă faptul că m-a felicitat pentru asta, mi-a zis că uşa biroului ei îmi va fi întotdeauna deschisă, pentru orice informaţii de care voi avea nevoie.

Na, să mă mai ameninţe cineva! :))

Mă întreb...

2011-06-12T09:21:00.003+03:00

...cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor", dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei, „Oriunde te vei afla, nu regreta această noapte"? Nici acum, la 15 ani distanţă de acel moment, nu-mi vine să cred că am fost în acel studio, că am prezentat, evident, cu nişte emoţii greu de descris, o oră de program pentru cei care, asemeni mie, din două în două săptămâni, făceau nopţi albe, ascultând muzică de cea mai bună calitate.
Pe vremea aceea, când posturile de radio private de abia scoteau capul în lume, Radiodifuziunea Română era, încă, pe locul I în preferinţele mele, pentru profesionalismul şi calitatea cu care erau realizate emisiunile. Ţin minte că, deşi eram studentă în Bucureşti şi, Radio Contact, de exemplu, emitea de ani buni, eu tot cu urechea pe România Tineret (transformat, între timp, în Radio 3 Net „Florian Pittiş") şi Programul 1 (România Actualităţi) eram, spre amuzamentul colegilor.
Nu mai ştiu cum am descoperit „Oriunde te vei afla....", ştiu, însă, că a fost dragoste la prima audiţie deoarece, din acel moment, ani la rând, nu am scăpat nicio emisiune... Numai cine a ascultat-o, măcar o singură dată, îmi poate înţelege pasiunea pe care am făcut-o, ani la rând, pentru ea.
Până în momentul în care, încurajată şi de un prieten care, pe vremea aceea, colabora la emisiune (între timp, nu am mai ţinut lăgătura, nu ştiu dacă a continuat sau nu în radio) şi m-a recomandat domnului Titus, am corespondat cu acesta (întocmai ca toţi ceilalţi fani), am intrat în direct, pentru a vorbi cu invitaţii (cel mai des am vorbit cu Adrian Enache :) ) sau pentru a face dedicaţii. La un moment dat, mi-am dorit să ajung şi în studio, dar mi se părea un vis greu de atins, în pofida faptului că mulţi prieteni ai emisiunii reuşiseră acest lucru până atunci. Totuşi, am îndrăznit, am scris, am întrebat, am obţinut OK-ul din partea Maestrului... care nu mă cunoştea decât din scrisori (pe vremea aceea nu exista e-mail-ul) şi, cu sprijinul amicului de care aminteam mai înainte, care m-a ridicat în slăvi (studentă în anul IV, la Drept, domle! :)) ), iată-mă, în seara de 4 mai 1996, pe la orele 20.30, (deşi emisiunea începea după miezul nopţii, dar asta fusese înţelegerea cu domnul Titus), intrând, împreună cu amicul şi iubita lui, în clădirea Radiodifuziunii, de pe General Berthelot.
M-a fascinat şi impresionat absolut tot ce am văzut deşi, dacă judec cu mintea de acum, îmi dau seama că nu era nimic ieşit din comun. Cel mai mult mi-a plăcut, desigur, în studio, deşi, cum spuneam, emoţiile mi-au dat mult de furcă (m-a copleşit faptul că... mă auzeam în căşti :)) ) şi în regia de emisie, unde chiar se muncea (se pregătea muzica, se răspundea la telefoane...). În acele momente nu realizam prea mult ce mi se întâmplă dar, în zori, când am părăsit Radio-ul, mi-am dat seama că a fost şi va rămâne o experienţă unică.
Întâmplarea aceea m-a marcat foarte mult. După absolvirea facultăţii, ani la rând, visul meu a fost să lucrez într-un studio de radio. Admiteam că nu am o voce radiofonică, dar aş fi vrut să fiu redactor de ştiri, să merg pe teren, să fiu împreună cu oameni de radio. Ştiu că am stârnit hohotele de râs ale familiei şi cunoscuţilor, dar asta îmi doream...
După exact şase ani de la momentul „Ora prietenilor", am văzut anunţul: „Angajăm corespondent local pentru oraşul...". Era vorba de un ziar local. Aproape o lună am ezitat. Citeam, dar nu aveam curajul să sun, să mă programez la interviu. Găseam o mie de pretexte: nu-i de mine, or mai fi şi alţii, e pe pile etc. Dar timpul trecea şi postul rămânea neocupat. Printr-un concurs de împrejurări, într-o zi de vineri mi-am luat inima-n dinţi şi am sunat în redacţie. Luni, la 9.30 eram la ei. Nici atunci nu credeam că am vreo şansă. De aceea, nu aveam nici măcar un CV la mine. Redactorul-şef de atunci m-a întrebat cine sunt şi ce studii am, ca să-şi facă idee cu cine avea de-a face. Apoi a venit întrebarea: „Eşti pregătită să râmâi?". Bineînţeles, am rămas.
Pe 3 iunie 2002 am mers, pentru prima dată, pe teren, ca reporter, iar două zile mai târziu, am semnat (cu iniţiale) primul meu text. După ce l-am scris şi l-am lăsat la corectat, mi s-a dat voie să plec acasă (făceam naveta). Mi s-a povestit că, la scurt timp, redactorul-şef mă căuta înnebunit, pentru că nu ştia cum mă cheamă (nu-mi cunoştea decât numele mic :)) ) , ca să-mi semneze articolul.
A fost „botezul" meu ca ziarist.
Sunt 9 ani de atunci. Şi tot nu-mi vine să cred.
De aceea, încă mă întreb: cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor", dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei?

Cu gândul la vacanţă....

2011-06-11T15:28:00.002+03:00

Am avut o perioadă care mi-a cam zdruncinat zdravăn echilibrul interior. Am trecut de la o stare la alta, de la agonie la extaz şi invers. Nu e de mirare: muncă multă, responsabilităţi pe măsură, timpul insuficient pentru câte îmi propun şi aşa mai departe. Singura mea „distracţie" sau, dacă vreţi, singurul mod în care ţin legătura cu spaţiul virtual, a rămas, bineînţeles, Facebook-ul. Dar nici acolo nu am mai postat prea multe în ultima săptămână...
...pentru că vreau la aer! Vreau în vacanţă! S-au adunat atât de multe încât, acum vreo lună, am ajuns la concluzia că, anul ăsta, îmi voi lua o parte din concediu la începutul lui august. Vreau să plec. Nu mi-am stabilit o destinaţie anume, ştiu doar că vreau să ies puţin din spaţiul în care mă mişc acum, că o să-mi închid telefonul de serviciu, că o să las calculatorul şi internetul pentru a mă reîntoarce la lucrurile care mi-au plăcut şi la oamenii care-mi sunt dragi.
În ultimul timp, am conştientizat că am uitat să trăiesc pentru mine, că am făcut şi fac prea multe pentru ceilalţi, de cele mai multe ori fără ca aceştia să merite. Nu-mi pare rău pentru asta. Dar simt că am bateriile descărcate, că trebuie să umplu golul lăsat de cei pe care îi răsplătesc cu bine, când ei îmi fac rău, cu vorba sau fapta. M-a doborât, la propriu, stresul; de câteva săptămâni sunt obosită psihic şi, dacă altădată îmi reveneam gândind pozitiv, acest lucru nu mai ajută. Rezultatul? S-a întâmplat, şi nu o dată, să fiu doborâtă de stări de rău apărute din senin care m-au ţintuit în pat ore întregi. Acestea sunt o dovadă că trebuie să iau o pauză în toate, să-mi îndrept atenţia nu numai către cei care contează cu adevărat în viaţa mea, ci şi către mine.
Dar, peste toate astea, am avut parte şi de momente frumoase. Persoane în faţa cărora am crezut că trec neobservată, mi-au apreciat nu numai activitatea, ci şi felul de a munci şi de a mă comporta. Dacă ar fi numai vorba despre şefi, poate că v-aţi gândi că mă laud... Mă refer, însă, şi la oamenii despre activitatea cărora scriu fără a le menţiona, întotdeauna numele, dar care se recunosc în textele mele.
Pentru mine, acesta este un semn că trebuie să merg mai departe pe drumul pe care l-am început acum 9 ani. Dar, pentru asta, e nevoie şi de pauza despre care scriam la început. De aceea, pe 1 august, voi pune agenda, pixul, reportofonul şi aparatul foto în cui.
Va fi prima mea vacanţă de vară, după 5 ani....

Şi caii se împuşcă!!!

2011-05-18T19:04:00.003+03:00

Nu pot să trec peste ştirea potrivit căreia caii din pădurea Letea (Tulcea) urmează să fie omorâţi CU ACORDUL AUTORITĂŢILOR pentru ca, mai apoi, să fie trimişi în abatoarele din Italia!

Nu pot să nu mă întreb: de când a devenit românul atât de sălbatic, de crud, de însetat de sânge? Cât de jos ne putem coborî, ca naţie, din cauza unor şmecheri pentru care ABSOLUT ORICE, inclusiv viaţa unor fiinţe nevinovate şi lipsite de apărare, este tratată ca o afacere bănoasă?
Recent, 200 de câini au fost ucişi într-un padoc din Botoşani. Cu greu am putut privi imaginile surprinse la faţa de locului. Cu greu încă mai accept faptul că trăiesc într-o Românie de-a dreptul barbară, primitivă, sălbatică, în care nimeni nu mai respectă pe nimeni, în care nu există legi decât pentru a fi frecvent încălcate de aceeaşi mână de şmecheri despre care aminteam, scoşi basma curată de un sistem juridic infect şi corupt şi în care doar naivii mai cred că se mai poate schimba ceva!
Mă întreb cum de ne mai suportă Dumnezeu pe faţa pământului şi cum de îngăduie atâtea atrocităţi? Mă întreb dacă nu cumva, acceptând asemenea orori, nu facem altceva decât să ne îndepărtăm de lumea civilizată? De ce ne mai miră că suntem din ce în ce mai izolaţi de lumea civilizată, că nu suntem acceptaţi la aceeaşi masă de ţările în care atât drepturile omului, cât şi drepturile animalelor sunt nu numai respectate, ci şi garantate?
Sunt revoltată că niciuna dintre instituţiile abilitate nu ia atitudine împotriva acestor criminali şi că, de fapt, tăcerea lor nu reprezintă altceva decât o încuviinţare tacită pentru astfel de monstruozităţi; că nici măcar presa nu poate face nimic, nici măcar asociaţiile de protecţie a animalelor care, în astfel de situaţii nu numai că se dovedesc neputincioase, ci faptul că există doar pe hârtie.
Sunt dezamăgită că nimeni nu poate face nimic. Nici măcar eu.
Pentru că sunt prea mică şi neînsemnată pentru un război atât de mare.

La cafeaua de dimineaţă

2011-05-16T08:43:00.001+03:00

Ce bine mă simt când îmi beau cafeaua şi vă citesc postările... mmm... şi e doar luni!
O săptămână bună să aveţi!

It's over....

2011-05-15T17:43:00.004+03:00

De vreo trei luni şi jumătate mă confrunt cu o situaţie prin care n-aş fi crezut că voi trece vreodată. E drept că, pe măsura trecerii timpului, mi-am dat seama că, oricum, lucrurile ar fi ajuns aici, însă tot nu-mi vine să cred că mi-am pierdut ultimii opt ani şi ceva punând suflet într-o relaţie care nu s-a dovedit benefică.
Am povestit, cândva, despre neînţelegerile cu (pe atunci, cea pe care o consideram) prietena mea. Nici atunci, şi nici acum, când vorbesc la timpul trecut despre această relaţie, nu mi-a plăcut ce se întâmpla, dar am avut puterea să trec peste toate, s-o sun, să punem la punct lucrurile şi să ne împăcăm. Eu chiar am crezut în împăcarea aceea, cu toate că, ulterior, o mulţime de semne arătau că lucrurile nu stau deloc ok. Dar am pus totul pe seama vremurilor care ne-au influenţat negativ existenţa, gândurile, felul de a fi şi atitudinea faţă de cei din jur. Se pare că a fost mai mult decât atât.
Nu sunt 100% sigură de ceea ce afirm acum, dar cred că, încă de când am făcut pasul spre împăcarea despre care tocmai am povestit (şi care s-a produs undeva la mijlocul lui 2009), această prietenă nu-şi mai dorea cu adevărat să avem relaţia dinainte, deşi nu pot să neg că ne-am simţit bine împreună, că ne-am făcut confidenţe şi că am bârfit ca-n vremurile cu adevărat bune :)
A fost deajuns un singur moment (nu pot afirma că l-a pândit, ci numai că s-a folosit din plin de el) care s-o determine să pună punct. De data aceasta, îi voi respecta opţiunea, pentru că, prin argumentele invocate, a dovedit că şi-a dorit prea mult să nu mă mai aibă în preajmă-i, ca să nu-i dau satisfacţie. Aş vrea să mă înşel în privinţa motivelor reale, dar nu pot, pentru că le ştiu, chiar dacă ea nu le-a rostit niciodată cu voce tare. Regret doar că n-o pot convinge că nu e adevărat ceea ce crede şi, mai ales, că lucrurile pe care mi le-a aruncat în faţă, deşi e impropriu spus aşa, deoarece ultima noastră discuţie s-a consumat pe Messenger, seara, târziu, când ea m-a abordat, sunt doar mizerii şi neadevăruri care nu-i fac deloc cinste. Pentru că ştiu că ţine la imagine, nu-i voi face nici reclamă proastă. Singurul lucru pe care l-am făcut la scurtă vreme după ce nu ne-am mai vorbit a fost acela de a anunţa mediul comun pe care, vrând-nevrând, îl frecventăm, că nu mai suntem prietene. Bineînţeles, vestea a surprins persoanele care ne ştiau nedespărţite, dar am fost sinceră, spunând şi ce anume a dus la asta. Da, am făcut publice motivele invocate de ea care, iarăşi, au surprins, şi pe bună dreptate, pentru că şi copiii au motive mai serioase când se supără între ei.
Interesant e că, la aproape o lună de la separare, cineva mi-a zis că ea a spus că... suntem certate. I-am replicat omului că eu nu m-am certat cu nimeni, cu atât mai puţin cu ea, dar nu am insistat cu amănunte, pentru că nu avea rost. Dar m-a surprins să aflu că, în opinia prietenei mele, ruperea relaţiei nostre este „o ceartă", pentru că, nu-i aşa, o ceartă presupune, cândva, o împăcare în care, cel puţin deocamdată, eu nu mai cred. Chiar dacă s-ar întâmpla, ar fi doar ca să lăsăm loc de bună ziua, nu pentru altceva.
Dar un lucru nu pot să înţeleg: dacă tot e convinsă că eu şi numai eu am fost cauza relelor care i s-au întâmplat până a decis să nu mai aibă de a face cu mine, de ce fuge de mine, atunci când se întâmplă să ne întâlnim la evenimentele la care suntem invitate? Într-o singură săptămână, a fost protagonista unor situaţii jenante, ca să nu spun penibile în sensul că, din dorinţa de a mă evita, s-a întors din drum, s-a prefăcut că admiră afişe al căror conţinut, cu siguranţă, deja îi era cunoscut sau a încercat să mă ignore atunci când am abordat o persoană în preajma căreia se afla în acel moment. Mă uitam la ea cât de ne-natural se comporta, pentru că o cunosc şi ştiu ce simte în astfel de situaţii. Pe de o parte, eram surprinsă, chiar şocată, pe de alta, aproape că îmi venea să râd, să-i spun să termine odată cu atitudinea asta, că nu i se potriveşte, ca să sfârşesc prin a simţi... milă.
Pentru că ştiu că nu i-am făcut răul de care m-a acuzat, pentru că amândouă ştim că „dovezile" invocate de ea nu există, dar a trebuit să se folosească de ele ca să aibă o justificare, pentru că am conştiinţa curată şi, mai ales, pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât oricine că spun adevărul.
Dacă ar fi fost altfel, eu ar fi trebuit s-o evit, să încerc să nu-mi intersectez drumul cu al ei dar, cel puţin ultima dată, adică joi, mă indreptam spre ea zâmbind (de fapt, nu către ea, ci spre persoana cu care se afla şi cu care vroiam să vorbesc), nu am încetinit pasul şi nu am ocolit-o în niciun fel. Dacă n-aş fi avut conştiinţa eliberată de orice sentiment de vinovăţie, m-aş fi putut comporta aşa? Pentru că n-am fost niciodată vreo nesimţită sau vreo tupeistă, ca să am atitudinea asta tocmai faţă de ea!
E trist că o persoană alături de care am fost nu numai la bine, ci şi la rău, găseşte normal să mă răsplătească aşa! Suntem, încă, „prietene" pe Facebook. Nu am şters-o din listă tocmai pentru că vreau să vadă că, de la începutul lui februarie, de când nu ne-am mai vorbit, nu m-am schimbat, că mi-am păstrat preocupările şi modul de viaţă. Acum două zile eram pe punctul de a o elimina atât de acolo, cât şi din lista de pe Messenger, unde, bineînţeles, am permanent offline din parte-i. Dar mi-am dat seama că, odată cu asta, chiar că s-ar termina de tot.
Pentru că, atunci când nu-mi mai pasă de cineva, înseamnă că el nu mai există. Şi nu sunt sigură că asta vreau să simt pentru ea.
Nu încă.

Am revenit...

2011-05-15T11:49:00.002+03:00

...însă nu ştiu pentru câtă vreme.
Recunosc, nu prea mai dau pe aici pentru a posta ceva nou, ci pentru a-i citi pe cei din blogroll, dar şi acest lucru nu se întâmplă în fiecare zi. Interesant este că, de când am luat o pauză de blogărit, s-a mărit numărul persoanelor interesate de jurnalul meu virtual. E drept, nu cu multe (de ce să mint? :) ), dar încă mă mai bucur când descopăr că rândurile mele mai suscită interes.
Sincer, absenţa mea nu este cauzată de faptul că nu aş avea ce povesti, ci pentru că Facebook-ul a devenit un fel de a doua casă pentru mine, virtual vorbind, după acest blog, pe care, la un moment dat, aş fi vrut să-l închid. Poate, într-o zi se va întâmpla şi acest lucru, mai exact atunci când îmi voi fi pierdut orice interes pentru internet, deşi e prea puţin probabil să fie aşa. Mereu apar fel de fel de chestii noi, informaţiile circulă mai repede în spaţiul virtual şi eu îmi petrec, încă, ore bune din zi în faţa computerului, hălăduind de la un site la altul. Şi-apoi, Facebook-ul m-a ţinut mai bine în legătură cu o parte din cei care se află în lista mea de bloguri. De exemplu, aşa am aflat că una din preferatele mele, Cristina, tocmai a absolvit un curs de artă fotografică şi că Neamţu a trecut pe un domeniu nou pentru că, de pe cel vechi, nu mai putea intra pe blog de trei săptămâni, din cauza viruşilor. Chiar mă bucur că acum îl pot citi din nou, mai ales că, de mai bine de jumătate de an, viaţa lui s-a schimbat radical şi în bine :)
De când nu am mai scris aici, mi-am mai făcut încă două bloguri, amândouă pe wordpress. Unul e chiar cu numele meu real. Pe acesta din urmă am doar câteva postări. Deja m-am oprit pentru că, din păcate, nu mă simt în largul meu scriind acolo. Am ajuns la concluzia că nu pot fi cu .... în mai multe luntrii. Decât multe şi degeaba, mai bine unul (acesta) şi bun.
E ca o reîntoarcere la dragostea dintâi. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar mă bucur că sunt din nou, aici, cu voi :)
PS: Nu voi renunţa, deocamdată, la partea cu moderarea comentariilor. Nu eram adepta acestui lucru, dar e mai bine aşa. Motivele le ştiţi din postarea anterioară.
Vă pup!

Comentariile, pe moderare

2011-05-14T19:32:00.002+03:00

Pentru că nu mai vreau spam-uri sau mesaje prin care sunt rugată să votez poze, filmuleţe sau persoane care participă la fel de fel de concursuri mai mult sau mai puţin idioate, care nu au legatură cu blogul.
Sorry, dar asta e situaţia!

Numai eu

2011-03-06T09:56:00.003+02:00

Un cântec de dragoste foarte frumos, care îmi place foarte mult (nu neapărat pentru că sunt fan De La Vegas). Sper să vă placă şi vouă.
Duminică frumoasă tuturor!

39

2011-02-20T13:40:00.005+02:00

Astăzi e ziua mea! Împlinesc 39 de ani!

Da, nu îmi ascund vârsta şi sunt conştientă că, la anul, exact pe vremea asta, schimb „prefixul“ :) Mai înainte, chiar vorbeam cu mama despre „evenimentul“ din 2012 şi ea îmi zicea „Ei, de la 40 se schimbă totul!“. N-am fost de acord cu ea: „Se schimbă doar faţada, restul va fi întodeauna la fel!“
Da, nu mă deranjează că, odată cu trecerea anilor, fizic, mă schimb. E normal să se întâmple aşa. Nu mă sperie bătrâneţea, atâta vreme cât spiritul rămâne tânăr şi receptiv la ce-i nou. Importante sunt reperele şi principiile care te călăuzesc, oamenii care-ţi sunt alături şi te ajută să evoluezi.

Îmi accept, cu seninătate, ghioceii din păr, ridurile care, inevitabil, cu toate produsele cosmetice pe care le folosesc de multă vreme, încep să-şi facă loc pe chipul meu (acum, încă, se mai pot numi „riduri de expresie“!), chiar şi kilogramele în plus, deşi sunt într-o continuă cură de slăbire :)

Care a fost cel mai cadou pe care l-am primit? Evident, pupicul şi urările de la miezul nopţii, din partea Puiului meu :) Dar şi mesajele de felicitare de pe Facebook, de la fostele mele colege de şcoală, răspândite prin ţară şi prin lume, de la mama-soacră, de la prietenii virtuali, precum şi de la prietena mea care, deşi trece prin momente mai puţin plăcute (tatăl, pe jumătate paralizat, în spital), m-a sunat şi m-a anunţat că mi-a cumpărat şi un suvenir.

Dar, peste toate, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în ultimul timp, este că, în preajma aniversării, mi-am regăsit cea mai bună colegă şi prietenă din facultate, pe care o căutam de multă vreme şi a cărei aniversare este chiar mâine!

Ce mi-aş fi dorit să primesc? Nu ştiu, nici nu m-am gândit la asta. Îmi doresc doar sănătate, să fiu din ce în ce mai bună, în tot ceea ce fac şi cu cei din jur, să-i am cât mai multă vreme pe cei dragi aproape... Restul, cu siguranţă, va veni pe parcurs.

Ţara ne vrea proşti

2011-02-18T00:40:00.002+02:00

Nu mai suport proştii!

În ultimul timp, ajung tot mai des la concluzia că, în România, doar proştii ţin cu tot dinadinsul să iasă în faţă, în timp ce oamenii de bun-simţ se retrag tot mai mult în sine, învinşi de neputinţa de a reîntoarce scara valorilor în poziţia normală.
Iniţial, am ignorat ascensiunea, în toate domeniile, a nesimţiţilor şi a celor fără principii. N-am crezut că idioţii pot exista într-un număr atât de mare pe metrul pătrat şi că, într-un timp scurt, se înmulţesc precum păduchii.
Nu mi-am imaginat că o să ajung ziua în care o să-i explic prostului de ce e prost şi el să fie convins că eu sunt persoana la care fac referire. Sau tot el să se supere că l-am dovedit de zombie.
Nu-mi vine să cred că, în secolul XXI, mai sunt indivizi care cred tot ce li se spune şi execută, la comandă, orice tâmpenie, fără să se gândească, măcar cu o secundă înainte, la consecinţe.
Şi, ceea ce e mai grav, este că, uneori, în faţa unor astfel de mutanţi, tot eu consider că-s anormală şi complexată!

Cineva ne vrea proşti. Şi, judecând după ceea ce văd în jur, cred are toate şansele să câştige.

O decizie înţeleaptă!

2011-02-13T18:35:00.001+02:00

De ieri am hotărât că nu mă mai voi atinge de sucurile din comerţ.
Mi s-a tras de la una din licorile căreia i se face muuuultă reclamă, cum că, printre altele, ar fi fără conservanţi. Binînţeles că nu am pus botul la asta, nici la faptul că ar fi făcută din nu ştiu cât la sută pulpă de fructe. Ştiam că e doldora de E-uri şi coloranţi dar, până ieri, nu mi-am imaginat că, de dragul câştigului, ăştia-s în stare să-ţi vândă apă cu vopsea! Pentru că, ieri dimineaţă, efectiv m-am speriat când am văzut că am un pipi roz! Cu siguranţă, şi stomacul meu era colorat în aceeaşi nuanţă, deşi mă jur că eu nu am băut Furadan, ca altele :))
Aşadar, producătorii de sucuri, autohtoni sau nu, m-au pierdut de clientă/consumatoare. Adevăratul suc natural este ăl de ţi-l faci singur, în storcătorul de fructe. Degeaba ne aburesc ăştia cu reclamele! Nu că n-aş fi ştiut lucrul ăsta până acum, dar cunoaşteţi şi voi vorba aia: nu crezi, până nu ţi se întâmplă. Iar când Dumnezeu îţi dă un ghiont, e bine să ţii cont de asta şi să nu persişti în prostie, că nu te încălzeşte cu nimic dacă ajungi mai devreme în Rai! :)
Aşa că, luaţi aminte: sănătate, că-i mai bună deât toate!

Au nevoie de un stăpân!

2011-01-29T18:36:00.005+02:00

Andreea are nevoie de ajutorul vostru!
Mesajul ei este adresat iubitorilor de animale care vor şi pot să adopte, cât mai repede cu putinţă, un câine şi o pisică rămaşi, recent, fără stăpânul care a murit.

„Avem o mare problemă: sunt câteva animăluţe ale căror stăpâni au murit de curând şi ele suferă de frig şi foame; sunt animăluţe foarte inteligente şi deosebit de ataşate de oameni. Aşadar, vă rog, pe cei cu suflet, cei care iubiţi şi puteţi avea grijă de animăluţe, să le primiţi în familiile voastre, adopaţi-le, sunt într-o situaţie deosebit de grea!
Ajutaţi-mă să le dau spre adopţie, vă rog, postaţi şi voi pe paginile personale, sunt nişte suflete, merită să le ajutăm, vă rog!!!“

Mai multe amănunte pe dariasme.blogspot.com

Duşmani până la moarte şi dincolo de ea...?

2011-01-04T14:05:00.001+02:00

Toată lumea cunoaşte ceea ce i s-a întâmplat lui Şerban Huidu şi cum au reacţionat colegii, prietenii, admiratorii când au aflat că realizatorul TV este în comă într-un spital din Austria. Cu toţii s-au solidarizat cu familia acestuia şi s-au rugat ca Huidu să depăşească acest episod nefast al vieţii sale. Şi eu am fost şocată atunci când am aflat de accidentul „cârcotaşului“ şi chiar am postat un mesaj de încurajare pe Facebook-ul „Cronicii“, în seara cu pricina. Mi s-a părut absolut normal să mă rog pentru sănătatea şi viaţa unui om care, în pofida greşelilor sau defectelor sale, reuşeşte să ne smulgă, dacă nu un hohot de râs, măcar un zâmbet, în fiecare miercuri seară şi în fiecare dimineaţă, la matinalul Kiss.
Am urmărit în media cam tot ce s-a scris/spus despre evoluţia stării lui Şerban, inclusiv declaraţiile colegilor de breaslă. Se spune că, la boală şi, în general, la suferinţă, un om adevărat trece peste toate relele şi încearcă să-l ajute pe cel aflat într-un moment dificil. Dacă nu cu fapta, măcar cu vorba bună. Tocmai de aceea, m-am aşteptat şi chiar am crezut că Mircea Badea, „duşmanul“ recunoscut al „cârcotaşului“, să lase încrâncenarea la o parte şi să-i transmită, la rându-i, un mesaj de încurajare. Chiar dacă ar fi fost doar de complezenţă, ar fi dat foarte bine la imaginea la care ţine atât de mult antenistul. Ştiu, Badea a fost în vacanţă, dar mă îndoiesc de faptul că, în condiţiile în care ştirea cu accidentul de la Innsbruck a deschis buletinele de ştiri şi a ţinut prima pagină în ultimele zile din 2010, nu a aflat (şi) pe alte căi de incident. Aseară am rămas special în faţa televizorului pentru a urmări prima ediţie a emisiunii pe care o realizează la Antena 3. Am sperat până în ultimul moment ca Mircea Badea să amintească, măcar în treacăt, despre Şerban Huidu, mai ales, că toată presa a anunţat că acesta şi-a revenit şi urma să fie transferat de la Terapie Intensivă într-un salon obişnuit. Dar nu, Badea nu a spus nimic, dovedind că e mult mai orgolios decât mi-am putut imagina.
O altă reacţie care nu numai că m-a dezamăgit, ci m-a şi suprins prin modul de exprimare, a fost cea a Oanei Zăvoranu, criticată şi des băşcălită de tandemul Huidu-Găinuşă în emisiunea lor. Deşi nu-s adepta stilului de mahala al „doamnei Pepe“, îmi place firea ei războinică şi justiţiară şi, mai ales, atitudinea ei faţă de necuvântătoare (e drept, pe alocuri exagerată, dacă ne gândim la motanul ei, Marty). Totuşi, nu-i găsesc nicio scuză când vine vorba despre accindentul lui Huidu şi de ce consideră ea că, la mijloc, e justiţia divină.
Mi-a plăcut, însă, reacţia lui Mihai Bendeac, el însuşi aflat „la cuţite“ cu Huidu. Pe lângă aceasta, fostul „Monden“ ne-a arătat şi o faţă mai puţin cunoscută a „cârcotaşului“: un om care, atunci când nu râde de defectele celorlalţi, ştie să îngroape şi securea războiului. „Pur si simplu. Din nimic, din neant“, cum spune Bendeac.

Prima zi de lucru din 2011

2011-01-03T18:10:00.000+02:00

Recunosc, a început pe la 10 şi ceva, pentru că am luat startul mai greu. De fapt, nu e o noutate, pentru că, de regulă, lunea este ziua care nu-mi place deloc.
Mai aveam două zile de concediu (pentru că nu s-a lucrat pe 24 şi 31 decembrie), dar cine mai ţine cont de asta la început de 2011? În plus, nu cred că aş mai fi putut sta acasă. Numai gândul că un singur telefon mi-ar fi făcut ţăndări liniştea m-ar fi ţinut încordată ca un arc toată ziua. Aşa că, am ieşit... dar ca să am de unde să mă întorc. O bârfă mică ici, un şef de instituţie lipsă, colea, un popas la farmacie, la amica mea, o raită prin magazine după suc şi cartelă pentru mobil şi, uite-aşa a trecut jumătate din zi. Reîntoarsă acasă, am luat prânzul, am scris primele texte din 2011 (mi-am cam pierdut „reflexele“, dar îmi voi reveni în zilele următoare) şi am bântuit netul, semn că ziua n-a fost atât de încărcată.
Prima concluzie după prima zi de lucru din 2011? Cei mai mulţi încă nu şi-au revenit după petrecerile de Revelion. Dovadă cele 26 de cazuri (numărate până în jurul orelor 12) ajunse la Camera de gardă, din cauza consumului execesiv de sarmale, cârnaţi şi băutură („Unii au mâncat prea mult rachiu“, mi-a zis şeful spitalului :)) ).
A doua: magazinele duc lipsă de clienţi. Clar, oamenii au cheltuit prea mult de sărbători. Dar nici galantarele nu-s de lăudat. Bate vântul prin ele. Semn că nici patronii nu mai au bani la început de an. Deh, dările astea!
A treia: cu toate urările şi pupăturile de început de an, lumea nu crede în schimbări benefice în 2011. „Să fim sănătoşi şi să n-avem datorii“ au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des. Doamne, ce-am ajuns! Nu mă mai miră de ce, revenită în ţară după 7 ani neîntrerupţi de muncă în Italia, mama vrea să plece iar acolo. E şocată de preţuri, de lipsa de educaţie, de faptul că, în perioada în care a lipsit, în oraş (ca şi în ţară) nu s-a schimbat nimic. Dacă nu ne-ar avea pe noi aici, nu s-ar mai întoarce niciodată în România. Nu ne-a spus-o, dar probabil că a gândit-o.
Şi guvernanţii ne spun că anul ăsta vom ieşi din criză. Poate, din cea de nervi, deşi nu cred...

Happy New Year!

2011-01-01T19:08:00.002+02:00

Ei, bine, da, iată-ne în 2011!
Mă întrebam, azi, în zori, de ce ne bucurăm atât de mult când intrăm într-un an nou, că doar îmbătrânim, nu ştim ce ne aşteaptă, dacă vom face sau nu faţa tuturor încercărilor, dacă ne va fi bine sau rău? Probabil, prin natura noastră, suntem optimişti şi avem convingerea că anul în care păşim reprezintă un nou început, momentul în care luăm totul de la zero, în încercarea de a împlini toate visele.
N-am făcut şi nu voi face bilanţul anului care tocmai s-a încheiat. Aveam, cândva, obiceiul ăsta, dar acum prefer să privesc înainte. Ştiu, este din ce în ce mai greu să-ţi propui ceva în aceste vremuri care seamănă tot mai mult cu nişte nisipuri mişcătoare, dar prefer să mă gândesc la viitor decât să-mi analizez trecutul. Sunt convinsă că 2011 nu va fi un an uşor pentru nimeni, dată fiind austeritatea pe care ne-o impun guvernanţii, dar e o vorbă care spune că norocul ţi-l mai faci şi singur. Aşa că, de ce să fiu îngrijorată din prima zi? De ce să nu mă bucur, încă, de piftia, sărmăluţele, caltaboşii şi celelalte bunătăţi de sezon, preparate, de astă dată, după 7 ani, de mamona? De ce să nu profit de ultimele zile din concediul de trei săptămâni care nici nu ştiu când au trecut?
În plus, de ce să nu mă laud că, anul ăsta, atât de Crăciun, cât şi de Revelion, edilii au „bătut“ artificiile chiar din faţa porţii mele, şi nu a mai fost cazul să-mi rup gâtul uitându-mă după ele, doar-doar le-oi prinde în poză?
Ce-o mai fi de luni, om vedea. Până atunci, nu vreau să aud de Băsescu, Udrea şi ai lui... Mă voi sătura de toţi 12 luni de acum înainte... dacă nu vom avea curajul şi puterea de a-i trimite acolo unde le este locul (şi nu mă refer la vorbe de duh! :)) ).
Deci, tuturor, vă urez un 2011 minunat şi, pentru cei care încă mai petreceţi, distracţie plăcută în continuare. „C-aşa beau oamenii buni/De sâmbătă până luni!“ :))

Surpriza de Crăciun :)

2010-12-22T18:32:00.004+02:00

Ziceam (sau credeam) că n-o să mai scriu până la sfârşitul anului dar, vorba aceea, nu aduce anul ce aduce ceasul...
Sunt departe de a termina pregătirile de Crăciun, de fapt, aş putea spune că am avut un început de săptămână agitat („Prietenii ştiu de ce“!), după alte 10 zile în care, în loc să profit de vacanţă, mai mult am gospodărit, fapt care mi-a cauzat un lumbago de toată frumuseţea (deh, bătrâneţile astea, maică ... :)) ). Şi, cum la mine nu se poate să nu fie şi o surpriză (e drept, anunţată de vreo lună şi ceva, dar cum eu nu cred până nu se întâmplă...), ieri dimineaţă mi-a venit mamona din Italia. Ce mai freamăt, ce mai zbucium... la propriu! Am crezut că distanţa şi timpul petrecut în Peninsulă, precum şi dorinţa de a fi alături de familie de sărbători au schimbat-o, în sensul că a devenit mai aşezată şi mai liniştită decât atunci când a plecat. M-am înşelat. De aici şi surpriza de care spuneam mai înainte. Mamona nu numai că are o energie care, pur şi simplu, m-a terminat în aceste două zile de când a intrat pe poartă, ci a reuşit să întoarcă toată casa cu susu-n jos, „ca să fie aşa cum vrea ea“. În traducere liberă: „să văd ce e peste tot, ca să ştiu de unde să iau ce-mi trebuie“. A mutat tot din loc, de la ceaşca în care îmi beau cafeaua, la farfuriile din care mănâncă pisicile. Ca să nu mai spun că a cotrobăit prin toate dulapurile şi a renunţat la un munte de haine. Ale ei şi ale lui tata, că de dulapul meu n-am lăsat-o să se apropie. Iar dacă în camere a mai mutat una-alta, în dormitorul meu n-a îndrăznit să-şi impună părerile, deşi am văzut pe faţa ei că nu-i place cuibul meu şi al puiului (a îndrăznit, totuşi, să-mi sugereze să renunţ la un tablou, cam mare pentru cămăruţa noastră, lucru pe care o să-l şi fac... dar mâine, ca să nu fie când vrea ea :)) ).
Acum, însă, lucrurile s-au mai liniştit. Puiul a plecat, pentru două zile, pe meleagurile natale, iar mâine, pentru câteva ore, voi rămâne de capul meu, deoarece ai mei dau o fugă până la ţară, să se înfrupte din pomana porcului tăiat ieri. Vineri, în Ajunul Crăciunului, e aniversarea mamei, deci vom bea şampanie. Bineînţeles, vom petrece în familie şi Naşterea Domnului. Primul eveniment de acest gen din 2003 încoace, pentru că atunci a plecat mama. Chiar sunt curioasă dacă va fi ca pe vremuri. We'll see!
În rest... Nu ştiu pe la voi cum e, dar la noi, de două zile, parcă a venit primăvara şi, din câte am auzit pe la teve, va fi un Crăciun cam sărăcuţ în zăpadă. Eu nu am mai ieşit din casă (mă rog, din curte) de când mi-am luat concediu şi, dacă ar fi după mine, n-aş ieşi până când va da firul ierbii. Mă gândesc serios şi ce voi face în 2011 cu serviciul, aş cam vrea să iau o pauză în meseria mea. Am obosit, e prea mult stres, anormalitatea e ridicată la rang de normalitate, nu mai am viaţă personală, timpul meu e dedicat mai mult celor care nu merită acest lucru decât familiei. Problema e că nu e o conjunctură favorabilă pentru a lua o decizie radicală şi nici nu sunt omul hotărârilor pripite. Aşa că, voi vedea ce voi face, dar după sărbători.
Luni am îmbodobit şi bradul care e la fel de micuţ şi simplu, ca anul trecut. Am fost cuminte şi am primit cadouri de la Moş (dar n-am respectat tradiţia şi m-am bucurat de ele înainte). Ce-mi mai pot dori? Sănătate şi linişte. Şi pe cei dragi aproape. Restul... cum o vrea Dumnezeu, pentru că toate-s de la El...

În vacanţă

2010-12-09T17:57:00.001+02:00

Astăzi a fost ultima zi de muncă din 2010. De mâine, până la sfârşitul anului, intru într-o binemeritată vacanţă care va include şi cele mai frumoase şi aşteptate sărbători: Crăciunul şi Anul Nou.
Nu ştiu dacă şi de câte ori voi mai trece pe aici, în acest răstimp. De aceea, încă de pe acum, vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi cei care m-aţi citit şi în 2010 (atunci când am scris, bineînţeles), vă urez sărbători fericite şi un 2011 cu sănătate şi împliniri!
La mulţi ani!

Aş vrea...

2010-12-01T18:56:00.001+02:00

...să fiu urs. Să hibernez până la primăvară, să nu văd pic de zăpadă, să nu simt deloc frigul.
NU SUPORT IARNA!
Mă deprimă.

La adio...

2010-11-05T09:59:00.004+02:00

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici nu o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să iţi spun la revedere ?
N-aş mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine pînă la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Vroiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să îl schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Adrian Păunescu (1943-2010)

Verdict: nevinovat!

2010-11-04T20:01:00.001+02:00

Vă povesteam odată că era cât pe-aci să fiu victima unui accident şi nu din cauză că aş fi traversat pe roşu, ci pentru că am avut ghinionul de a mă afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Au trecut patru luni şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă respectivul caz a fost sau mai este în atenţia anchetatorilor. În septembrie, un poliţist mi-a spus că se fac cercetări şi că s-ar aştepta răspunsul nu ştiu cărei expertize. Sincer, n-am crezut o iotă. Sigur, era mai simplu să merg direct la sursă şi să întreb ce se întâmplă, pentru că meseria îmi permite să merg la Parchet şi să mă informez cu privire la evoluţia unei anchete. Încrezătoare (din ce în ce fără motiv) în justiţie, am aşteptat, însă, ca dosarul (în cazul în care, într-adevăr, exista) să apară, într-o zi, pe rolul instanţei.

Până azi.

Am văzut documentul emis de Parchet pe biroul secretarei din Primărie. De obicei, nu dau importantă hârtiilor de pe masa ei, dar mi-a atras atenţia ultima frază: „Soluţia se va comunica învinuitului şi Primăriei oraşului care, pentru recuperarea valorii celor doi stâlpi metalici, urmează a acţiona pe cale civilă“. „E vorba despre accidentul din iulie?“, am întrebat. Pentru că răspunsul a fost afirmativ, am cerut permisiunea să citesc în întregime ordonanţa procurorului.

De ce nu mă miră? Evident, şoferul de 23 de ani care a intrat cu maşina pe trotuar, a ras într-o secundă doi stâlpi de iluminat şi, până să se proptească în bordura caldarâmului de vizavi, era cât pe-aci să izbească în plin un modul de prim-ajutor în care mă aflam împreună cu prietena mea, a fost scos de sub urmărire penală! În opinia oamenilor legii, comportamentul tânărului care s-a dovedit a fi şi băut(e drept, alcoolemia a fost de doar 0,90 grame la mie...) şi, imediat după incident, a părăsit şi locul faptei, „se poate îndrepta prin aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ“. Care a fost stabilită la 1.000 de lei.
Şi gata. Justiţia s-a spălat pe mâini. Nu s-a mai pomenit nicăieri că, tot atunci, un bătrân de 70 de ani, care se găsea pe trotuar, la 2 metri de gheretă, a fost dus în stare de şoc la spital deoarece s-a speriat de maşina care se îndrepta fix spre el. Am spus încă de atunci că omului acela s-ar putea să-i datorez faptul că am rămas în viaţa pentru că, dacă nu s-ar fi aflat acolo, şoferul nu ar fi încercat să tragă de volan şi să lovească stâlpii ci, pur şi simplu, ar fi intrat în adăpostul metalic în care eram. „Se consideră accident fără victime, pentru că omul acela nu a păţit nimic. Ar putea fi numit doar victimă colaterală...“, mi-a zis, a doua zi după eveniment, comandantul poliţiei. Acelaşi care mi-a spus, iniţial, că alcoolemia şoferului era zero, apoi că e sub limita legală...
Tot după incident, foarte mulţi martori mi-au zis că, de fapt, la volan nici nu era individul despre care povestesc, ci fiul unui important (şi influent) afacerist din oraş. Că, după ce maşina s-a proptit în bordură, din ea au ieşit patru inşi, nu unul şi că Poliţia a ajuns la faţa locului după 20 de minute (deşi o patrulă se găsea la 50 de metri distanţă) pentru că, între timp, influentul afacerist a aranjat cu poliţiştii ca numele teribilistului său fiu să nu apară în procesul-verbal de constatare.
În ordonanţa Parchetului se scrie, negru pe alb, că şoferul a plecat de la locul accidentului de teama... cetăţenilor care s-ar fi manifestat cu violenţă asupra sa şi că tot el i-a anunţat pe poliţiştii (cu care s-ar fi întâlnit pe drum!!!) despre cele întâmplate!
Să mai spun că, tot a doua zi după accident, acelaşi comandant al Poliţiei ieşea din biroul primarului, unde discutase taman problema... stâlpilor?
„Cine mai face acţiune civilă? Asta mai trebuie timbrată... de unde bani ?“, mi-a zis juristul instituţiei, făcând cu mâna, a lehamite. Şi mi-a mai relatat un caz în care Poliţia şi-a dat cu stângu-n dreptul, după un eveniment rutier, petrecut tot în vară. Dar n-are nici un rost să vi-l mai povestesc...

PS: Coincidenţă sau nu, acum două zile am revăzut maşina exact pe aceeaşi stradă pe care avusese loc accidentul. Mă uitam la ea, la număr şi nu ştiam de unde-mi sunt cunoscute... Într-o secundă, mi-am reamintit tot ce se întâmplase atunci, în iulie. Şi m-am uitat la şofer. Nu, nu era teribilistul, ci „eroul“ postării mele. Un tip cu freza geluită, cu ochelari de soare, cu geacă de piele neagră. Cu el era un individ de aceeaşi factură. Au oprit la doi paşi de maşina altui prieten. Care parcase „regulamentar“ exact pe trecerea de pietoni.

„Nu, mama, nu vreau...!“

2010-10-21T21:28:00.000+03:00

Azi, în sala de judecată...

Un divorţ. Unul ca oricare altul. Cei doi nu s-au mai înţeles. El şi-a găsit altă femeie şi s-a mutat, împreună cu ea, într-o garsonieră închiriată. Ea a rămas cu cei doi copii în fostul domiciliu conjugal.
S-au reîntâlnit, cu toţii, în faţa instanţei. Bărbatul, împreună cu concubina, femeia, de mână cu cei doi copii. „Aş vrea să împărţim tot, să se termine odată...“, îşi începe ea, cu glasul gâtuit de emoţie, declaraţia. „Şi copiii... cel mare să rămână la mine, cel mic să se ducă cu el...“
Instantaneu, mezinul a izbucnit în plâns: „Nuuu, mama, nu vreau! Nu vreaaau!!!“, a ţipat copilul, agaţându-se de braţul mamei, implorând-o să nu-l lase.

Câteva zeci de secunde, nimeni n-a mişcat. Sala a încremenit. Completul, la fel.

„Sunteţi mamă?“, rupe tăcerea, la un moment dat, judecătoarea. „Pentru că nu aşa se procedează!“, continuă ea, arătând spre ţâncul care suspina.
„Ştiu, dar ce să fac? Nu mai pot, m-am săturat să tot cerşesc bani pentru copii de la el (şi arată spre fostul partener de viaţă) şi să-mi dea cât are chef... Să se chinuie şi el, că şi eu mă scol la 4 dimineaţa, merg la muncă, vin acasă şi le fac pe toate... În fiecare zi o iau de la capăt... când el... Nu-i drept! Până când?“

L-am privit pe bărbatul care părea imun la disperarea celei pe care, cândva, o iubise şi indiferent la durerea copilului care nu se vroia dus de lângă mamă. „Păi, decideţi cum vreţi...“, i-a zis el judecătoarei. „Aveţi martori care să confirme că nu mai e cale de împăcare?“ îl întreabă magistratul. „Da, pe ea“, răspunde bărbatul, indicând-o pe concubină. „Păi, din cauza ei ne-am despărţit, ea ne-a stricat casa!“, a sărit soţia.
Însă, „rivala“ a fost audiată. „Apreciez că părţile nu mai pot fi împreună“, a zis ea, fără să clipească.
S-a îndreptat spre uşă ignorând prechile de ochi din sala care deja o pusese la zid. N-a privit nici spre copiii care-şi flancaseră, protector, mama. Şi-a aşteptat, impasibilă, posibilul viitor soţ, de mână cu care a ieşit, câteva minute mai târziu, din sală.

Nu mă întreb ce a decis, în urmă, judecătoarea. Nu vreau să ştiu cum şi-au petrecut prima zi de „libertate“, foştii soţi.
Aş vrea să ştiu că mezinul nu va mai plânge. Şi că a rămas cu fratele lui.

2010-10-19T06:58:00.000+03:00

Nu-mi mai ajunge timpul. Am impresia că lunile au devenit săptămâni, săptămânile-zile, zilele-ore şi aşa mai departe. Multe responsabilităţi, organizare proastă... nu ştiu care ar fi cauza. Fapt e că, din ce în ce mai des în ultimul timp, mă simt copleşită de toate, că nu mai ajung să realizez tot ce-mi propun, că le fac pe toate-n salturi care mă obosesc şi nu reuşesc deloc să-mi revin.
A fost, şi încă mai e, pentru că nu s-a sfârşit, cel mai greu an al meu. Nu ştiu dacă din cauza crizei care i-a afectat pe toţi, nu ştiu dacă din cauza evidentei schimbări a climei (iarnă interminabilă, primăvară aproape inexistentă, vară capricioasă, toamnă timpurie....), nu ştiu dacă din cauza stresului de la serviciu. Ştiu doar că aş vrea să se termine odată, să vină 2011 care, măcar din perspectiva că marchează un fel de „nou început“ să ne facă mai optimişti. Oricât aş fi de pozitivă, în atitudine şi gândire, 2010 aproape că m-a terminat psihic, pentru că sacul cu autosugestii s-a cam golit şi n-am prea mai avut ce să pun în locul speranţelor şi planurilor pe care mi le-am făcut pe parcursul ultimelor luni. Am sentimentul că nu mai putem construi nimic, noi, ca români, că nimeni nu are nicio soluţie concretă pentru ieşirea din situaţia în care am intrat. În pofida grevelor şi protestelor de orice fel, mămăliga românească nu dă semne să mai explodeze ca atunci, în 1989. Şi cei „de sus“ rămân cu fundul bine înfipt în jilţurile calde şi continuă să-i doară la bască de noi, ăştia de am rămas ca proştii în România, sperând că am mai avea vreo şanşă aici.
Şi, peste toate, a mai venit şi ploaia asta, care nu se mai termină...

„Îmi doresc să-i fac fericiţi pe cei din jurul meu chiar dacă nu sunt perfecţi...“

2010-10-10T16:32:00.010+03:00

Am găsit, întâmplător (căutând pe Google ceva legat de Pippo Baudo), un interviu, destul de vechi (bănuiesc că e din 2002), cu Mădălina Manole. Departe de a-i caracteriza, în vreun fel, modul prin care a hotărât să ne părăsească în această vară, chiar de ziua ei, am ales să reproduc textul publicat pe site-ul eva.ro pornind de la o afirmaţie care, acum, sună atât de cunoscut: „...datorită unei iubiri enorme pe care o port în suflet, îmi doresc să-i fac fericiţi pe cei din jurul meu chiar dacă nu sunt perfecţi, sau nu merită tot timpul dragostea mea (asta şi dintr-un puternic simţ al sacrificiului ce mă caracterizează)“...

Lectură uşoară!

Mădălina Manole: Soţul îl ai cum îl înveţi“

Ambitioasa si mereu avand in vedere mai multe proiecte, Madalina Manoleeste, dincolo de scena, o femeie "de casa", experta in gatitul ciorbei si al dulciurilor. Isi doreste tare mult un copil dar prefera, decamdata, salucreze la noul album. Planul sau este ca, gratie acestuia, sa surprindape toata lumea prin calitatile sale de compozitor.

De cat timp esti casatorita? Cum e viata de cuplu, avand in vedere ca aveti aceleasi preocupari? (n.r.: sotul Madalinei este compozitorul Serban Georgescu)

Sunt casatorita din 1994 dar eu si sotul meu ne-am simtit un cuplu inca de la inceputul legaturii noastre, in 1987. Sunt o femeie nascuta in zodia Racului, deci o casnica prin definitie, pentru mine totul incepe de aici, de la familie. Cand totul merge cum trebuie in familia mea atunci am energie si liniste sa merg mai departe. Sigur ca viata noastra de cuplu e putin diferita de a unei familii normale, in primul rand pentru ca avem in comun aceasta pasiune mare pentru muzica, deci suntem si aici o echipa. Dar reusita o poate avea orice cuplu, indiferent de cat de diferite sunt procuparile celor doi, atata vreme cat exista comunicare, respect si mai ales iubire intre cei doi. Eu am un motto preferat si toata viata o traiesc in spiritul acestuia: "Iubirea muta stelele"(Dante). Iubind foarte mult am parcurs acest drum al muzicii (deloc usor). Tot datorita unei iubiri enorme pe care o port insuflet, imi doresc sa-i fac fericiti pe cei din jurul meu chiar daca nu sunt perfecti, sau nu merita tot timpul dragostea mea (asta si dintr-un puternic simt al sacrificiului ce ma caracterizeaza).

Pe cand un copil? Te-ai gandit si la varianta adoptiei?

Imi doresc mult un copil si se stie acest lucru, care m-ar face cu adevarat fericita si implinita. Poate ca am gresit putin in toti acesti ani in care am "mers tot timpul cu motoarele in plin" (am lansat disc dupa disc, sute de turnee, peste 3000 de spectacole) din dorinta de-a nu dezamagi pe cei care asteptau mereu noutati de la mine. Acum sunt insa pregatita si sunt convinsa ca voi fi o mamica extraordinar derabdatoare iar copilul va schimba prioritatile in viata mea, el va fi cel care conteaza cel mai mult. Nu m-am gandit la varianta adoptiei, aceasta sta in picioare atunci cand cei doi parteneri sunt absolut siguri pe sentimentele lor in ceea ce-l priveste pe micutul adoptat. Eu personal imbratisez si aceasta varianta.

Esti o femeie "de casa"? Gatesti, speli, faci curat?

Da, de 3 ori da. Ma ocup de absolut toate indeletnicirile necesare pastrarii unei case foarte curate, sunt foarte exigenta si la acest capitol si mama mea este cea care mi-a transmis aceasta exigenta dar si placere. Mi se pare absolut normal, fiind femeie, sa ma pricep la toate aceste "indatoriri", le fac cu placere si ma incapatinez sa le duc la bun sfarsit de una singura. Singura exceptie este perioada sarbatorilor cand mama insista sa ma ajute la "curatenia de sarbatori". Cat despre bucatarie, specialitatile cu care imi dau gata prietenii sunt sufleurile, ciorbele si chiar dulciurile. Imi place, cand am liniste, sa testez retete noi, care imi ies de la prima incercare. Vreau sa-ti spun insa, un secret, pentru prima data de ceva timp, am inversat rolurile cu sotul meu, eu ma ocup de muzica, compun, sunt in studiouri toata ziua iar el sta in bucatarie toata ziua! Asta si pentru ca e un gurmand, dar in primul rand pentru ca este mult mai putin ocupat decat mine in aceasta perioada. Deci, se poate dragi Eve! Exista o vorba: sotul il ai asa cum il inveti, deci daca va rasfatati sau "cocolositi" sotii prea tare asa ii aveti toata viata...

Tii vreo dieta anume pentru silueta? Daca da, care anume?

Capitolul "dieta" este unul delicat pentru mine, in sensul ca, fiind o pofticioasa, am mari probleme cu adaosul kilogramelor. Pana in 30 de ani mi-era foarte usor ca, dupa sarbatori de exemplu, sa dau jos cele 2-3 kg acumulate, in cateva zile. Acum, dupa 30, situatia se schimba. Trebuie sa fiu mai atenta la alcatuirea meniului meu zilnic, mai ales cand se apropie sarbatorile si nu mi-e usor deloc. Am invatat in toti acesti ani ai "celebritatii" ca aceasta cruce se duce greu, ca pretul succesului, al continuitatii, al longevitatii, este mare. Lista sacrificiilor este destul de mare in ceea ce ma priveste dar n-am s-o fac cunoscuta pentru ca nu vreau sa le intristez pe cititoare. Dieta mea preferata este deja celebra: cura cu supa de varza. Singura abatere de la reteta este aceea ca eu adaug putin bors in ea. Si inca un secret: dupa ce mancati, ridicati-va imediat de la masa si nu stati, spalati vasele, strangeti masa, faceti orice numai sa faceti putina miscare...

Care este secretul longevitatii si succesului carierei tale?

Am avut credinta sa cred ca lucrurile pe care le fac sunt bine facute si ca folosesc celor din jur. Eu cred ca vocea mea, muzica pe care o cant, prezenta mea, fac bine oamenilor din jurul sau din fata mea, le bucura sufletele, le mai alina dorul, le incanta privirile. Oamenii ma fac sa simt asta in fiecare zi, cand ma intalnesc cu ei, pe strada sau la spectacolele mele. Zambetul de pe fata lor inseamna mult pentru mine. Si mai am un secret: oamenii imi dau inapoi ceea ce primesc de la mine. I-am respectat intotdeauna, i-am iubit, sunt sincera, fireasca, naturala, si atunci primesc de la ei iubire, respect, sinceritate. Asa vad eu aceasta relatie.
Dimineata si seara sunt momentele in care incerc sa ma ocup de ceea ce ma ajuta sa raman in forma: folosesc produse cosmetice nu neaparat scumpe, mai degraba pe cele testate de mine personal, care mi se potrivesc, fac gimnastica, cel putin 1/2 de ora pe zi si, atunci cand se poate,imi place sa "vizitez" anumite saloane de cosmetica.

E frumoasa viata de artist? Daca n-ai mai putea canta, ce altceva ti-ar placea sa faci?

Viata de artist e frumoasa daca crezi ca ai fost cu adevarat inzestrat de Dumnezeu cu harul de a te face ascultat de multime si daca ai suficienta tarie sa-ti duci aceasta cruce, daca esti constient de responsabilitatea pe care o ai ca persoana publica. Tot ca artist trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca exista sigur un pret al succesului si sa fii constient ca nu-ti mai apartii, esti permanent sub o "lupa". Cand nu voi mai canta, voi fi o mamica extraordinara sau o femeie de afaceri, nu-mi place sa nu-mi asum responsabilitati, m-am obisnuit sa ma preocupe mereu cate ceva, mi-ar placea sa ma reintorc la meseria mea in care m-am licentiat, una din cele mai frumoase din lume: controlor de trafic aerian, la Aeroportul Otopeni, sau sa-mi termin facultatea de limbi si literaturi straine (italiana-engleza).

Ce regreti din viata de pana acum?

Sunt cateva lucruri pe care le regret: imi pare rau ca am fost pusa in situatia de a renunta la meseria de la aeroport, imi pare rau ca n-am fost langa patul bunicii mele atunci cand a plecat de langa noi, imi pare rau ca nu pot fi mai mult timp alaturi de parintii si fratelemeu, imi pare rau ca nu pot opri putin timpul in loc, as mai avea atatea lucruri de facut la anii pe care-i am acum! Imi pare rau ca sunt multi cei care m-au perceput altfel decat sunt eu in realitate, poate am mai gresit si eu dar de cele mai multe ori "prietenii adevarati" sunt cei care au grija sa te vorbeasca "numai de bine".

Care au fost cele mai mari succese/insuccese personale?

Dincolo de premiile adunate in toti acesti ani, cele mai mari succese raman zecile de melodii lansate si fredonate de milioane de romani intre 3 si 80 de ani, sutele de mii de albume ajunse in casele oamenilor, cele aproape 3.000 de spectacole si sutele de turnee in care am incercat sa confirm renumele de "campioana a popularitatii" castigat, zecile de mii de buchete de flori primite dar mai ales pupaturile si aplauzele primite. Capitolul "insuccese" este si el bine garnisit, imi rezerv insa dreptul de a nu va dezvalui din el.

Ce iti doresti cel mai mult de la urmatorii ani din viata? Ce tara itidoresti sa vizitezi si nu ai ajuns inca acolo?

Mi-as dori intr-o zi sa ajung in India si Egipt. Poate ca acest vis se va implini asa cum s-a implinit unul mai vechi, acela de a vedea Italia, in special San Remo, celebrul oras al florilor, zambetelor si al muzicii. Acum 3 saptamini m-am intors de acolo, am urmarit Festivalul cintecului italian, a 52-a editie, chiar din Teatrul Ariston si am avut sansa sa stau de vorba pentru cateva minute cu celebrii Pippo Baudo si Fiorello. M-a ajutat mult faptul ca stiu sa vorbesc destul de bine limba italiana.

Ce gen de muzica iti place si ce formatii/cantareti asculti?

Ascult toate genurile de muzica, fiecare are un anume mesaj, sigur ca unanumit gen este mai des ascultat decat altul, depinde mult si de stareamea de spirit din acel moment. Ca sa ma relaxez ascult de multe ori fiemuzica italiana (Claudio Baglioni, Lucio Dalla) sau valsurile lui Strauss(tatal si fiul).

De cat timp "navighezi" pe internet si unde il accesezi? Ai site-uri preferate, corespondezi cu prietenii pe e-mail?

Navighez pe Internet de cateva saptamani dar sunt o eleva cuminte si invat destul de repede din sfaturile prietenilor. Inca nu mi-am alcatuit o galerie de preferinte la capitolul site-uri. Corespondez cu prietenii, mai ales cu aceia pe care i-am facut recent la San Remo, Italia.

Ce masina conduci? Ce masina ti-ar placea sa ai?

Conduc o masina micuta, sport, in 2 usi, usor de parcat, de condus pentru o femeie. Imi place sa conduc pentru ca ma relaxeaza.

Pe cand un nou CD, o noua lansare?

Pregatesc un nou album, ar fi cel cu numarul 8. Cu el voi surprinde, pentru ca este de autor, toate cele 10 melodii fiind compuse de mine. Este o dorinta mai veche a mea, o reintoarcere la dragostea pentru chitara. Sper ca va fi o mare surpriza calitatea mea de compozitoare. Am emotii, vreau sa-ma iasa ce mi-am propus si de aceea nu ma grabesc, sunt toata ziua in studio, alaturi de echipa de muzicieni si prieteni cu care lucrez la acest proiect. Am refuzat in aceasta perioada multe invitatii in emisiuni de televiziune pentru ca imi doresc o pauza, in care sa-mi pregatesc aparitiile cu noile cantece.

I'm back!

2010-10-10T15:14:00.000+03:00

De când n-am mai scris aici, toamna şi-a intrat demult în drepturi. Dacă n-aş şti că suntem în prima jumătate a lui octombrie, după vremea de afară aş putea spune că vine iarna. Toată săptămâna focul a duduit în soba din dormitor, ocazie cu care eu am binecuvântat, din nou, binefacerile statului la casă (în perioada asta s-au împlinit 9 ani de când am scăpat de blocul cu bulină roşie), iar altora le-au fiert creierii :))
Mai rău e că, la fel ca şi anul trecut, vremea rea m-a prins tot cu bluziţele de vară pe rafturile din şifonier. Bineînţeles, am fost şi prea ocupată, dar şi prea leneşă ca să pun în loc hainele groase, aşa că m-am îmbrăcat cu ceea ce am reuşit să scot printre tricouri, maiouri... şi e inutil să spun că, acum, în dulapul meu, toate-s puse cu furca. Nici nu ştiu când o să fac ordine, dar sănătate să fie, că nu de belele ducem lipsă...
Tot de când n-am mai scris aici mi-a plesnit şi un dinte (chiar făceam şi glume pe seama asta: mi l-a spart bărbatul în timp ce mi-a mângâiat faţa cu uşa-macabru, nu? :)) ) şi încă n-am ajuns la dentist. Ba m-au speriat unii cu faptul că n-o să-mi ajungă salariul pentru tratament şi şpaga aferentă, ba că de la stomatologie au plecat unii acasă cu câte un virusel, ba de hepatită C, ba de HIV. Până aflu adevărul (că nu e de glumă), râd în palmă şi mănânc precum babele, numai în părţi. Grele bătrâneţile astea... :))
Zuzuca mea are deja şapte săptămâni, se caţără peste tot (încă n-a descoperit perdelele, dar nu-i timpul pierdut), doarme-n pat cu „Doamna mă-sa“ (cum îi zice soţul meu), trage de şi la cabluri (generaţie evoluată, ce mai!), linge pături şi haine şi face caca pe unde apucă. Încă n-a făcut în pat, dovadă că-şi protejează locul unde lâncezeşte! Dar şi aşa, îmi place de mor. M-a făcut să trec uşor peste tristeţea că Piciul a plecat dintre noi, acum 10 zile, călcat de o maşină...
În rest, nimic nou, aceeaşi muncă multă pe bani puţini. Aştept concediul care, anul ăsta, vine mai târziu cu 5 zile pentru că mi le-am luat în primăvară, la Paşti şi, până atunci, mă distrez pe Facebook.
Cât m-o ţine şi asta...

Întrebare

2010-10-05T13:58:00.003+03:00

Dacă mâine vei fi căutat de o persoană care tocmai a ieşit din închisoare, unde şi-a ispăşit o condamnare de 25 de ani pentru crimă şi care îţi va spune că sunteţi rude de sânge, cum ai reactiona?
Tot aşa, dacă această persoană ar fi un analfabet, un cerşetor sau un gunoier, ai accepta-o sau nu în viaţa ta? Iar dacă ar fi deţinătoarea unei averi imense, alegerea ar fi mult mai uşoară?
Cu alte cuvinte: contează CE ESTE sau CUM ESTE un om?
Sunt foarte curioasă care e răspunsul tău!

Compozitorul Anton Şuteu a murit

2010-09-13T19:58:00.001+03:00

Compozitorul român a încetat din viaţă în această după-amiază, la vârsta de 63 de ani, în urma unui stop cardio-respirator.

Potrivit coordonatorului Ambulanţei Bucureşti, medicul Bogdan Opriţa, compozitorului i s-a făcut rău în timp ce se afla pe Strada Ion Câmpineanu. Un echipaj SMURD a sosit imediat la faţa locului şi a încercat să îl resusciteze timp de 50 de minute, fără succes.

Trupul neînsufleţit se află în prezent la Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, în vederea stabilirii cauzei decesului.

Compozitor şi profesor, Anton Şuteu a este autor al coloanelor sonore ale unor piese de teatru de succes, precum "Steaua fără nume" sau "Numele trandafirului" . A semnat, de asemenea, muzica unor şlagăre care au făcut istorie - "Deschideţi poarta soarelui!", "Să ocrotim copacii înfloriţi" "Aşteptare" sau "Voi, oameni de mâine". (sursă articol: evz.ro)

Şi tot un cântec superb, creat de Anton Şuteu, cu mulţi ani în urmă...

Clasa Ion Popescu (dar nu Gopo)

2010-09-02T14:00:00.002+03:00

Profesorii argeşeni au rămas ieri cu gura căscată când au văzut că elevii dintr-o clasă şi-au trecut cu toţii pe teza de Limba şi literatura română acelaşi nume - „Ion Popescu”.

Cei 15 absolvenţi ai Grupului Şcolar Industrial de Construcţii Nr. 2 au trecut cu acelaşi nume după ce supraveghetorii le-au arătat o fişă-tip. Când s-au văzut singuri cu foile în faţă ei au trecut în spaţiul liber din dreptul numelui şi prenumelui „Ion Popescu", după cum au văzut în model. La câteva minute, unul dintre supraveghetori a remarcat isprava la câţiva candidaţi, iar când s-a uitat mai bine, toţi purtau acelaşi nume.

Cu câteva minute înainte de a începe proba, toate foile de examen au fost schimbate, iar elevii sfătuiţi să-şi treacă propriile nume în fişe. „Eu prefer să cred că a fost vorba de neatenţie, nu de altceva. Bine că totul s-a întâmplat înainte de venirea subiectelor, pentru că altfel, am fi fost nevoiţi să anulăm proba. Elevii ar trebui să trateze cu mai multă seriozitate aceste examene", spune profesorul Gabriel Bratu, inspector general al IŞJ Argeş.

Sursă articol: www.adevarul.ro/locale/pitesti/

Lumea divorţează...

2010-08-31T18:06:00.001+03:00

...sau, cel puţin, asta am descoperit azi, încercând să scriu un text ce avea ca punct de plecare numărul acţiunilor de divorţ înregistrate la judecătoria din oraşul meu.
79 de cereri în opt luni. 39 doar în ultimele două. Aproximativ trei sferturi, din cele 79, sunt divorţuri cu copii şi doar vreo 4 de comun acord. Mai mult, în august, luna în care oamenii se gândesc, mai degrabă, la concediu, decât să pună capăt căsniciei, s-au înregistrat 15 cereri de acest gen iar procesele vor începe după 14 septembrie...
Interesant e că şi dosarul care a primit numărul 1 din 2010 a fost tot unul de divorţ numai că, după 4 termene, din care două cu lipsă de procedură, oamenii şi-au retras acţiunea şi s-au împăcat.
Mă întreb câte cereri de divorţ vor mai urma, până la sfârşitul anului. Şi voi încerca să aflu de ce renunţă unii la viaţa în doi...

Vangheolimbic

2010-08-31T08:22:00.002+03:00

Sursa: Grepit Botoşani.

„Du-te-n morţii mă-ti! Vrei să-ţi sparg faţa?“

2010-08-30T12:40:00.003+03:00

Aşa i-a spus Ilie Năstase unei ziariste care l-a întrebat „de ce a venit în Timişoara“. Foarte bine i-a făcut. Iar respectiva să spună „merci“ că fostul tenismen n-a trecut şi la fapte. Ce-o durea pe dumneaei „care e scopul lui la Timişoara“? Ăla e ton cu care se abordează cineva, chiar şi cu justificarea că „eşti pe domeniul public“? Şi ce dacă eşti pe domeniul public? Asta îţi dă dreptul să te iei de om, după ce iese din restaurant? Şi ce dacă e vedetă şi tu aveai ca sarcină de la şefi să-i smulgi o declaraţie pentru un articol de primă pagină care ar fi dublat vânzările ziarului? Dacă eşti ziaristă, esti Dumnezeu pe pământ? De bun simţ şi de respect ai auzit, matracucă? Şi ce dacă Năstase a dat dovadă că e un mitocan? S-o fi săturat şi el să se tot vadă prin tot felul de publicaţii care îi numără nu numai dinţii, ci şi femeile cu care şi-o trage. Dacă e persoană publică, n-are dreptul la intimitate? Trebuie să circule pe străzi ferite de ochii oamenilor obişnuiţi?
Măi ziariştii lui Peşte prăjit, înainte să vă daţi mari cu statutul vostru, mai bine puneţi-vă, un pic, în locul celor pe care îi vânaţi cu atâta nesimţire şi gândiţi-vă cum v-aţi simţi să-i vedeţi pe unii ca de-alde voi făcându-vă poze de când ieşiţi din casă şi până ajungeţi înapoi, cum e să vă fie răstalmăcite declaraţiile, cum vă sunt scoase cuvinte dintr-un context şi cum vi se fabrică tot felul de ştiri tâmpite! Imaginaţi-vă cum e să vă vedeţi pe prima pagină a unui tabloid în fundul gol, după ce, tot un disperat ca voi şi şefii voştri, care au aer în loc de creier, v-au fotografiat în dormitorul personal printre draperii!
Şi, ce să spun, duduie care te numeşti ziaristă: nu-l dai în judecată pe Năstase pentru că, vezi doamne, după ce l-ai admirat atât de mult în copilărie, pentru performanţele lui în tenis, de măgar ce-a fost cu tine, „nu merită nici măcar un dosar penal“! Mă laşi? Ştiai că n-ai fi avut câştig de cauză, nu că te dădea deminitatea afară din casă. Bine ţi-a făcut. Aşa meritaţi toţi ăştia care credeţi că faceţi lumea praf cu articolele voastre. Poate aşa, vă mai pun unii la respect. Şi mai meditaţi şi voi puţin la ceea ce înseamnă să fii OM.

Avem ochişori!

2010-08-29T17:36:00.003+03:00

Lucky, Pufoasa, Pufulete (şi astea-s doar câteva din numele cu care o alintăm) a făcut ochişori! Când am luat-o din coş, azi-dimineaţă, am văzut minunea. Aseară avea pleoapele atât de lipite, încât mă gândeam că n-o să le deschidă prea curând. Oricum, nu azi! Şi tot azi, Pufulete a stat la loc de cinste, împreună cu mămica ei, în patul stăpânilor. Că doar e duminică. Şi avem ochişori! (poze, mai târziu).

Din puţurile gândirii

2010-08-27T12:09:00.003+03:00

„Aş vrea să dansaţi puţin, şi cu pălmuţele, şi cu vorbele!“ (Elena Sandu, concurentă la secţiunea Interpretare, Festivalul Mamaia 2010)

Casting

2010-08-26T08:04:00.003+03:00

Cică Prima TV organizează un casting, drept pentru care trimite mail-uri la cine se nimereşte. De exemplu, (şi) la mine.
PS: Evident, e un spam :)

Să fii bun...

2010-08-25T19:15:00.002+03:00

Mi s-a spus, odată, că lumea nu are nevoie numai de oameni corecţi, ci mai ales de oameni buni. În sinea mea, am râs. Nu a batjocură, ci a neîncredere...
S-a întâmplat, însă, ca în ultimul timp să fac şi câteva fapte bune (asta nu înseamnă că, până acum, am făcut numai rău), iar sentimentul „de după“ să fie mai mult decât plăcut. Da, e mult mai greu să faci bine. E mai comod să nu te implici, să stai (oarecum) în banca ta, să fii spectator la ceea ce se întâmplă în jurul tău. E mult mai simplu să priveşti şi, apoi, să mergi mai departe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Dar asta, până când?

Ce satisfacţie poţi avea când ştii că ai fi putut ajuta, că ai fi putut readuce, fie şi pentru o clipă, zâmbetul pe faţa celui trist, dar n-ai mişcat un deget pentru asta? Existenţa noastră nu e sau n-ar trebui să se rezume la un şir de evenimente în care doar noi sau cei dragi nouă suntem importanţi. Şi ceilalţi merită atenţie, mai ales atunci când este evident că au nevoie de sprijin...

În aceste zile, am ajuns să-i admir, din suflet, pe cei curajoşi, pe cei care, indiferent de consecinţe, îşi asumă responsabilităţi ori sar în ajutorul aproapelui, uitând de sine.
Este şi cazul pompierilor care au intervenit la Maternitatea Giuleşti. Când ceilalţi îşi manifestau neputinţa, ei au intrat în infern pentru a salva vieţi nevinovate... Şi, cu siguranţă, n-au făcut-o pentru recompense...

Lucky - 4 zile

2010-08-24T19:06:00.001+03:00

Şi Turcescu e bărbat, nu?

2010-08-24T09:41:00.001+03:00

Ce înseamnă să ai colegi „buni“! Citiţi aici.

Au fost odată....

2010-08-24T08:37:00.000+03:00

...3rei Sud Est

Scurte (III)

2010-08-23T20:58:00.004+03:00

*Mi-am redescoperit pasiunea pentru mondenităţi. De vreo două-trei săptămâni, zăbovesc mai mult pe Antena 2 (ştiţi voi, unul din posturile TV ale „mogulului“ Felix), unde urmăresc toate emisiunile cu şi despre (pseudo)vedete. În top sunt (nu neapărat în această ordine): Răi, da' buni, Conferinţa de presă şi Agentul VIP. Culmea e că nu-mi place Morar, Diana Munteanu mi se pare mai puţin sexoasă decât pe vremea când era VJ-iţă pe la MCM România, MTV sau pe unde o mai fi fost, iar Brancu s-a schimbat mult faţă de timpurile în care citeam revista care l-a format ca jurnalist monden (VIP).

*Am urmărit un pic din Festivalul Mangalia, fostul Callatis. Nu mi-a plăcut. Cel puţin, cât am văzut. În opinia mea, schimbarea de nume nu-şi avea rostul. Şi nici Luminiţa Anghel, pe post de prezentatoare, chiar dacă s-a implicat în organizare. E mult mai talentată ca interpretă. Lăudabil, însă, este că mulţi solişti/trupe au acceptat să cânte gratis. Păcat că unii s-au dat în spectacol dopo festival...

*Mă enervează Ramona Bădescu. Accentul ei italian e de-a dreptul penibil. Când o aud/văd, nu mă pot opri s-o compar cu fotbalistul Florin Răducioiu care „uitase“ valaha de baştină după prima vizită în Peninsulă. Revenind la Bădescu, eu n-o consider deloc o vedetă, poate cel mult „de carton“ (daaaa, ştiu, îs rea, cârcotaşă, frustrată etc... etc...; hai că v-am scutit de comentarii :)) ). Dacă e mare vedetă în Italia, ce mai caută pe la noi? A, recunosc: o singură dată am admirat-o. Când a luat apărarea românilor din Italia, în direct, la Rai Uno, în scandalul iscat de Mailat. Şi când a spus că e mândră că e româncă. Măcar atât....

*Aţi observat? Ei, nu!? Se duce vara... Azi, cineva îmi spunea că, în zori, acoperişul casei sale era ud: „Pesemne, a fost rouă grea...“. Asta, după ce i-am zis că noaptea nu mai e atât de cald şi că, spre dimineaţă, mai trag şi o pătură peste mine. Şi nu mă mai trezesc, plină de viaţă, la 5 sau la 6. Dintr-o dată, ziua mea începe (cu greu şi cu regrete) în jur de 7. Să vezi cum va fi de la 1 septembrie, când o să plec la muncă de la 8.30, nu pe la 9.30-11.00...

*De abia aştept să înceapă noul an şcolar, chiar dacă ştiu că asta ar înseamna că vara se va fi dus de tot. Să-i mai adune, de pe străzi, pe elevii ăştia mult prea nesimţiţi şi gălăgioşi, care nu mai ştiu ce-i ăla bun-simţ, respect şi să plece, naibii, odată, unii dintre „italienii“ care au băgat lumea în sperieţi (bine că nu şi în spital) cu maşinile uitate la o sută şi ceva de kilometri pe oră în localitate (acum au făcut ceva bani din şpăgi şi „săracii“ poliţai)!

-va urma-

Lucky

2010-08-22T12:00:00.007+03:00

Lucky este o pisicuţă de numai două zile pe care, în această dimineaţă, am salvat-o de la moarte dintr-un tomberon în care a stat peste 12 ore, îngropată în gunoaie. Ştiu când a venit pe lume, ştiu şi cine a vrut să renunţe la ea, dar n-am ştiut că a fost aruncată chiar în tomberonul acela! Ca să ajung la ea, am scormonit, cu mâinile goale, prin grămada de pungi, sticle şi cutii.

Nu ştiu cum a supravieţuit, fără aer şi fără lăpticul mămicii căreia i-am redat-o imediat...
Update: Prima poză cu Lucky (nu ştiu, încă, dacă e fetiţă sau băiat)*, dormind între haine. Încă nu l-am scos de acolo. Doarme mai tot timpul şi e tare cuminţel. Deocamdată! :)

*E fetiţă :)

Mai vreţi cununie religioasă?

2010-08-18T20:03:00.000+03:00

Îngeraşi cu aripi frânte

2010-08-18T08:46:00.001+03:00

Nu cred că mai există vreun român (probabil, cu excepţia celui care nu are acces la mijloacele media) care să nu fi aflat despre tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Nu o voi comenta, sunt alţii în măsură s-o facă (asta nu înseamnă că nu am fost impresionată şi, totodată, scandalizată de cele întâmplate).
Altceva aş vrea să ştiu: de ce bebeluşii nu pot fi înmormântaţi creştineşte? Până când Biserica va ţine cu dinţii de regula nu eşti botezat, nu ai slujbă de îngropăciune? Cine-l opreşte pe purtătorul de sutană să-i boteze pe nou-născuţi imediat după venirea lor pe lume? De ce trebuie să aştepte nu ştiu câte săptămâni sau luni pentru asta? Cine poate şti ce se întâmplă cu bebeluşul în acest răstimp?
Cum poate un popă să-l compare pe sinucigaşul care a ales CONŞTIENT (nu vorbesc despre nebuni) să-şi pună capăt vieţii, cu bebeluşul care a ars de viu, DIN VINA ALTORA? Cum poate crede el că „slujba de mângâiere“ poate linişti sufleteşte un părinte îndurerat?
Ce fel de credinţă e asta?

Dezamăgire

2010-08-17T15:31:00.001+03:00

În aceste zile m-am convins de două lucruri: că nu suport proştii, indiferent cât de apropiaţi mi-ar fi şi ce obligaţii (morale) aş avea faţă de ei şi nici pe cei care se lamentează non-stop, imploră ajutor, dar când cineva se oferă să îl ofere necondiţionat şi dezinteresat, pun orgoliul în faţă.
N-am fost niciodată empatică, n-am înţeles durerea cuiva până când nu am trecut eu însămi prin situaţii similare. Dar şi după ce am cunoscut lipsurile şi nedreptaţile, am încercat, atât cât mi-a stat în putere, să ajut pe cel care suferă. Mâhnirea mea este că, deşi am dorit să ajut pe cineva foarte apropiat, care chiar are nevoie de sprijin, mai ales material, în aceată perioadă, am fost refuzată din cauza unei mândrii total nejustificate. Mai mult decât atât, am fost şi acuzată de fapte la care nici nu mi-a stat gândul să le fac şi, în pofida justificărilor, plauzibile, de altfel, nu am fost crezută.
E trist când vezi că oameni cu care, până nu demult, împărţeai nu numai bucata de pâine, ci şi problemele de zi cu zi, ajung să te desconsidere pentru că n-au curajul de a se recunoaşte loviţi de soartă.
Nu-mi stă în fire să mă rog pentru ei, ci să aştept să-şi revină într-o zi...

România frunzei lu' Udrea

2010-08-13T20:56:00.001+03:00

După o zi caniculară, în loc de un duş reconfortant, sunt nevoită să mă spăl cu apă plată, cumpărată de la magazin. Motivul? Nişte BOI de la Apă-Canal, după ce s-au chinuit două zile să înlocuiască o ţeavă spartă peste drum de casa mea, ne-au lăsat, pe mine şi vecinii mei, fără apă. Pentru că n-au ştiut cum vin ţevile-n zonă, au tăiat şi au făcut orbeşte un racord, astfel încât exact trei case au rămas fără apă taman când toată ţara se topeşte la aproape 40 de grade Celsius!
Când a venit să verifice reclamaţia, şeful de echipă s-a declarat neputincios: „Încercăm s-o rezolvăm mâine dimineaţă, dacă nu, atunci LUNI!“ „Cum, dom'le, luni?“ l-am întrebat exasperată. „Îţi dai seama ce spui?“ „Păi, ce să fac, n-a vrut nimeni să se întâmple aşa... de fapt, nici nu ştiu ce s-a întâmplat, n-am păţit niciodată aşa ceva...“
Ah, da? Bun. Brusc, s-a trezit în mine ziaristul care a tras nişte poze şi a scris articol. Paştele mamii lor de incompentenţi! Le e uşor să spună LUNI, când au apă la robinet şi la ora asta pot face un duş, în timp ce eu stau cu rufele murdare în coş, vasele nespălate în chiuvetă, n-am putut să-mi fac o cafea, nu pot să fac nici duş, dar nici caca, pentru că n-am ce turna în wc.
Asta e România frunzei lu' Udrea!

Scurte (II)

2010-08-10T19:18:00.003+03:00

*Ca niciodată, în ultimii patru ani, în vara asta m-am trezit că vreau şi eu, ca omul normal, concediu. Crezând că nu va fi o problemă, mi-am anunţat intenţia de a intra în vacanţă cu o săptămână înainte. N-a mers. Deja erau doi plecaţi până la sfârşitul lunii şi azi a plecat altul. M-am supărat rău la început, dar mi-a trecut. Merg, în continuare, la muncă şi, deocamdată, rezist. Bineînţeles că nu-mi voi mai lua concediu în septembrie, ci tot în decembrie, ca de obicei. Că aşa-i la mine.

*Sămbătă am cumpărat, de la un comerciant din bazar, un spray Kiltox. N-am găsit în supermarket (erau altele, dar eu vroiam din ăsta) şi m-am încântat că „oama“ (că era o ea) îl dădea cu 2 lei mai ieftin decât în magazin. Prost gândit. Gazul ăla te-ar putea omorî şi pe tine, odată cu muştele şi ţânţarii. Deci, cumpăraţi numai produse verificate şi autorizate de cine trebuie. Altfel, ajungeţi vecini de palier cu Mădălina Manole!

*Azi am însoţit câteva prietene şi cunoştinţe la Centrul teritorial de învăţământ la distranţă al USH. Fetele au absolvit anul trecut, au trecut şi de licenţă dar, în loc să-şi ridice diploma în august, cică tre să dea din nou examenul în septembrie. Deşi nu plecaseră de acasă hotărâte să completeze cererile de înscriere, după ce au petrecut în secretariat aproape o oră au decis să amâne momentul până în ultima zi (8 septembrie).
Motivul 1: Cererile nu primeau numere de înregistrare;
Motivul 2: N-au înţeles de ce ministerul vrea tabel nominal cu cei care depun aceste cereri;
Motivul 3: Dacă nu se înscriu toţi?
Motivul 4: Dacă semnează cererile, nu-şi anulează, automat, rezultatul examenului de licenţă de anul trecut?
... şi ar mai fi, dar mă opresc aici.
Întrebarea mea ar fi fost: de ce puşca mea s-au lăsat încântate de pseudo-universitatea asta, când timp de trei ani nu şi-au cunoscut niciodată profesorii, au dat examene doar pe calculator, şi-au procurat singure nu numai cursurile, ci şi răspunsurile la teste?
Cum au putut da, cu atâta uşurinţă, o căruţă de bani ca să obţină o diplomă nerecunoscută, în final, de nimeni?

PS: Uitasem: mi-au impozitat bonurile de masă. Procentul respectiv mi-a fost acoperit din salariu. Cu alte cuvinte, deşi nu fac parte din sistemul bugetar, de luna asta mă număr şi eu printre cei cu leafa diminuată. M..E Băse, Boc şi (la) tot neamul vostru!

That's my music (I)

2010-08-05T13:40:00.000+03:00

Bamboleo Guy

2010-08-05T13:16:00.001+03:00

„Blestemul pământului...“ :))

2010-08-05T10:38:00.002+03:00

Link

Dincolo de aparenţe...

2010-08-03T06:40:00.001+03:00

Iată uinde ajung ajutoarele pentru sinistraţi

2010-08-01T08:06:00.001+03:00

Scurte

2010-07-26T08:30:00.003+03:00

*Mă deprimă ploile.
Parcă am mai spus asta sau, dacă nu, o aflaţi acum. Unii fac şi glume pe chestia asta (bine că pot): „Ce faci, amice? Aştept ploaia. Care ploaie? Aia de după-amiază!“. Cam aşa se distrau doi inşi, deunăzi. Partea proastă e că, de atunci, ploaia nu vine numai după-amiaza, ci şi dimineaţa, la prânz şi seara. Când „vrea“ muşchii ei.
Dacă jumătate din an m-a deprimat iarna, care nu se mai dădea dusă, acum mă deprimă ploaia, care ne-a mâncat trei sferturi din vară. Din vara aia pe care eu încă o mai numesc ciudată (deşi unii „zice“ că eu n-aş prea avea toate doagele la purtător). Da, sunt meteo dependentă şi mor când iarna nu e iarnă şi vara nu e vară!
Oare există vreun loc în lumea asta unde să nu înjuri în fiecare zi vremea (şi vremurile)?

*Am jucărie nouă: Facebook. Toată ziua-bună ziua, stau „călare“ pe el (bine că nu ţipă!). Şi, după câte am observat în cele trei săptămâni de activitate intensă, nu cred că mai există vreun internaut care să n-aibă cont acolo. Am descoperit personaje despre care nici cu gândul nu gândeam că au obiceiul de a bântui site-urile de socializare şi că au şi bloguri. Bine spunea cineva: „Cunoaşte, maică, adevărul şi adevărul te va face liber“! :))
A, nu încercaţi să mă găsiţi cu Niciodată Singură (deşi contul există şi e activ). Prietenii ştiu de ce :)

(Later edit) *Chiar era bună Mădălina Manole. Sigur, nu pentru cei care ascultă „Trippin“ cu Andreea Bălan, ci pentri ăi de avem o vârstă (repsectabilă... sau nu) şi mai oftăm la un vers din ăla romantico-lacrimogen.
I-am ascultat cântecele (torentele să trăiască!). Deci, bună. Dar, ce rost mai are? Când minte nu e, nimic nu e. Şi, cum spunea cineva pe un forum: „Sinuciderea este o rezolvare PERMANENTĂ pentru problemele TEMPORARE“...

La adio

2010-07-18T22:48:00.004+03:00

Să nu fim ipocriţi: cei mai mulţi dintre noi nu mai ştiam nimic despre Mădălina Manole. Cei foarte tineri de abia dacă au cunoscut-o, iar cei de-o vârstă cu ea nu mai ascultau de ani buni "Fată dragă".
Pe 14 iulie câţi ştiau că e ziua ei? Până miercuri dimineaţă câţi ştiau că a scos un album nou, că avea un site? Câţi ştiau cum se numeşte actualul soţ? Câţi au mai vazut-o în spectacole, la televiziune? Câţi mai ascultau Radio România, singurul post care o mai promova?

Câţi regretăm CU ADEVĂRAT dispariţia ei? Câţi am fost interesaţi de OMUL Mădălina Manole, de ceea ce gândea, de ceea ce-şi dorea, de ceea ce visa? Câţi ne-am întrebat, vorba lui Laurenţiu Cazan, în emisiunea lui Gâdea, CE MAI FACE?

Am fost doar şocaţi, impresionaţi, indignaţi, nedumeriţi de neaşteptata-i ieşire din scenă. Am judecat-o, am condamnat-o, am pus-o la zid... Dar nimeni nu ştie şi, mai mult ca sigur, nu va şti niciodată ce a fost în sufletul ei, de ce n-a mai vrut să privească înapoi, de ce copilul pe care şi l-a dorit atât de mult n-a fost cea mai puternică motivaţie pentru a trăi...
Pentru cei mai mulţi dintre noi, moartea ei a fost doar un spectacol care s-a terminat în clipa în care televiziunile care l-au difuzat în prime time şi-au încheiat transmisia de la Cimitirul Bolovani...
Mâine, reîntorşi la lucru, la problemele de zi cu zi, câţi veţi mai vorbi despre ea? Câţi îi veţi (re)asculta cântecele? Şi pentru cât timp? Câţi o veţi plânge? Câţi o veţi regreta? Câţi vor empatiza cu durerea familiei neconsolate şi disperate?

Eu n-am mai ascultat-o demult. Mi-a plăcut în anii de glorie, i-am cumpărat un album. Am aflat din ziare de divorţ. Tot din ziare, despre moartea fostului soţ. Despre sarcină. Nu-mi amintesc imaginile de la nunta şi botezul din octombrie 2009. Nici nu ştiu dacă le-am văzut. Întâmplător am aflat că are un site. Tot aşa, că a lansat ultimul (nu ştiam că va fi şi cel de pe urmă) album. Vag, îmi amintesc de o "Duminică în familie" cu ea invitat special. În rest... nimic... până în dimineaţa zilei de 14 iulie... "o dimineaţă în care aflăm că Mădălina Manole nu mai este printre noi....", cum am auzit la radio, în timp ce răsfoiam, online, presa zilei, la cafea...
Am crezut că e o glumă sinistră: cum, de ziua ei? Am căutat pe Google... nu era nimic postat... am dat pe primul canal de ştiri şi am văzut că, da, era adevărat... Am refuzat să ştiu, să cred, să aflu amănunte... Pe urmă...

În aceste zile am citit tot ce s-a scris despre viaţa şi cariera ei, i-am ascultat şi cântecele vechi, şi cele noi. Am urmărit, în direct sau înregistrate, aproape toate emisiunile care i-au fost dedicate DUPĂ MOARTE. M-au impresionat destinul ei tragic, durerea familiei şi a apropiaţilor, pentru că aceştia sunt singurii care suferă şi care, în căutarea unui răspuns, vor simţi din plin sentimentul de vinovăţie. M-a scârbit apariţia unor nimeni din punct de vedere muzical care, fără să aibă nicio legătură cu Mădălina, s-au dat prietenii sau confidenţii ei. M-a revoltat atitudinea lui Dan Diaconescu, patronul care, frustrat că televiziunea pe care o conduce a fost exclusă de la funeralii, s-a lansat în acuzaţii fără acoperire la adresa soţului vedetei.

Dar, de mâine, voi reveni la ale mele. O nouă zi, o nouă săptămână...

Câţi vom mai vorbi despre ea? Şi câţi o vom asculta?
Câţi n-o vom uita?

A plecat....

2010-07-14T07:52:00.002+03:00

Mădălina Manole ne-a părăsit în ziua când împlinea 43 de ani.......

O vară ciudată?

2010-07-12T04:16:00.001+03:00

Vara asta mi se pare ciudată. În fiecare zi, am impresia că timpul trece foarte greu şi că aceasta va fi cea mai lungă vară pe care voi fi trăit-o vreodată. Mi se pare interminabilă, deşi a mai rămas doar o lună şi jumătate din ea. Nu sunt superstiţioasă, dar mă întreb dacă ăsta n-o fi vreun semn. Se întâmplă multe lucruri în perioada asta. Vremea şi vremurile au luat-o razna. Precipitaţii interminabile (ziua şi ploaia; vorba unui amic, din adolescenţă: „S-a mutat Ecuatorul la noi!“), inundaţii, convulsii sociale, scandaluri politice, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, lumea e încrâncenată, rar mai vezi un zâmbet pe chipul cuiva.... Prea multă energie negativă...
Mă întreb dacă toate astea înseamnă sau ar trebui să însemne ceva. Dacă nu cumva ar trebui să ne reîntoarcem la noi înşine, să găsim în noi puterea de a schimba ceva.
Nu ştiu de ce, simt că Pământul nu ne mai suportă. Şi, parcă, nici Dumnezeu nu mai vrea să se uite la noi. Poate s-a săturat să se facă simţit în viaţa noastră, prin tot ce ne-a dat bun şi de care ne batem joc. Poate vrea să vadă până unde va ajunge răul din noi.
Nu ştiu de ce, am impresia că, undeva, ceva, trebuie să se spargă.

Era să fiu...

2010-07-09T21:45:00.005+03:00

Citând un vecin din blogosferă, era să fiu... sau să rămân, pentru cei ce încă (mai) au răbdarea să mă citească (atunci când reuşesc să mai postez câte ceva) un nume, un ... „cineva“ care obişnuia să spună că nu e niciodată singură...
Acum două seri, un nebun, unul din zecile de teribilişti care obţin permisul de conducere doar prin „Pile, Cunoştinţe, Relaţii“ şi nu pentru că ar cunoaşte şi, mai ales, ar respecta regulile de circulaţie, era să mă trimită pe lumea cealaltă.
Eram într-un centru de colectare a ajutoarelor pentru sinistraţii din nordul Moldovei, cu prietena mea, care era de serviciu, acolo. Cu un sfert de oră înainte de ora închiderii, nenorocitul de care spuneam, a încercat o manevră de depăşire, bineînţeles, neregulamentară dar, cum din faţă venea un autoturim, teribilistul a încercat să revină pe banda lui şi a frânat. Din cauza vitezei, manevra nu i-a reuşit şi nebunul a intrat în plin într-un stâlp de iluminat, pe care l-a dobărât iar ca să evite un bătrânel în cârje de pe trotuar, a tras de volan spre stânga şi a izbit cu partea din dreapta-faţă a maşinii cel de-al doilea stâlp, proiectându-se în bordura trotuarul de vizavi. Practic, bătrânul acela ne-a salvat viaţa mie şi prietenei mele care, în momentul incidentului, ne aflam în acea gheretă. Dacă individul nu ar fi fost conştient de faptul că ar fi putut omorî un om şi nu ar fi încercat să-l evite, maşina ar fi intrat chiar în centrul de colectare a ajutoarelor iar eu şi prietena mea am fi rămas, în cel mai bun caz, infirme pe viaţă, dacă nu am fi murit pe loc.
Pentru cei ce n-au fost de faţă, ştiu că e greu să creadă ceea ce povestesc acum, cu o anumită detaşare. Pentru mine, cea care, de două zile, obişnuiesc să spun că m-am născut a doua oară, a fost, însă, o întâmplare care m-a marcat atât pentru faptul că am conştientizat că puteam muri fără să fi avut absolut nicio vină, cât şi pentru că, a doua zi, am aflat că şoferul va fi tras la răspundere doar pentru părăsirea locului accidentului şi că, pentru că e prietenul fiului unui important personaj din oraş, cazul va fi muşamalizat. Când am mai văzut şi buletinul de presă al Poliţiei, mi-am dat seama că, pentru aşa numiţii „oameni ai legii“, viaţa mea şi a prietenei mele n-ar fi însemnat nimic şi că, probabil, tot noi am fi fost vinovate că ne-am aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit....

Azi

2010-07-03T01:10:00.001+03:00

Azi e ziua cea mare, cea a reuniunii de clasă, după 20 de ani. Peste 10 ore, voi fi la liceu, faţă în faţă cu colegii. Nu vin toţi dar, printre cei care vor ajunge, sunt şi unii pe care nu i-am mai văzut de la Bac.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am apucat ziua asta. Sincer, nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp!
Sper să fie o zi frumoasă.
De fapt, n-are cum să nu fie.
Pentru că ne revedem după 20 de ani.

Luni (după duminică!)

2010-06-28T09:36:00.001+03:00

Nici acum nu-mi vine să cred că am avut o duminică în care m-am relaxat, fără a fi în concediu sau să fi avut vreo zi liberă! Am bântuit netul (dar n-am citit bloguri ), m-am uitat (culmea, la ceea ce evit cât pot în timpul săptămânii!) la ştiri (iarăşi, ceva neobişnuit: pe Realitatea, deşi preferata e Antena 3 - sunt acolo şi nişte băieţi frumoşi, ) şi bineînţeles, la „Tom and Jerry“ (pe care i-am neglijat total în ultimele luni ). Mai mult decât atât, după-amiază am revăzut „This Is It“, că tot a fost weekend-ul Michael Jackson şi, până seara târziu, m-am uitat, pe Youtube, la evoluţiile live ale megastarului prematur dispărut dintre noi, anul trecut.
Credeţi că m-am oprit aici? Până la miezul nopţii am mai văzut un film, care s-a vrut poliţist sau de acţiune sau cum o fi vrut el, ghiciţi unde? pe DDTV, după care am revenit la netul pe care nu l-am mai părăsit până la 3.38 a.m. Şi nici atunci nu m-aş fi dus la culcare dacă nu m-aş fi gândit că azi încep o nouă săptămână de luceu.
Pentru că e luni. După (o astfel de) duminică...

Gânduri

2010-06-16T22:56:00.000+03:00

Zilele astea am constatat că îmi este foarte bine şi fără blog. Să fi eliminat „microbul“? Nu cred. Nu ştiu. Cert e că am citit mult mai puţine bloguri şi pe aici am mai dat doar aşa, din obişnuinţă.
Se mai întâmplă câte ceva în viaţa mea, plăcut sau dimpotrivă, dar nu mai simt atât de mult nevoia să scriu despre asta. E foarte interesant „să bloguieşti“, dar e şi mai frumos în viaţa reală, chiar dacă nu e totul roz.
În ultima vreme, am redescoperit plăcerea de a fi împreună cu vechii amici. Apropiata întâlnire prilejuită de împlinirea a două decenii de la absolvirea liceului mi-a adus în preajmă colegi dragi, alăruri de care m-am simţit la fel de bine ca în anii aceia când credeam că totul e posibil. Timpul nu ne-a schimbat şi mă bucur să constat că am rămas la fel de proaspeţi ca atunci, deşi avem ghiocei în păr şi câte un rid ne brăzdează faţa...
Nu mă plâng de vara toridă, care a debutat ceva mai în forţă decât în ceilalţi ani. Nu-mi plac micile şicane şi probleme de la serviciu (constat, din ce în ce mai des, că prostia şi mediocritatea fac legea într-o redacţie sufocată de interese politice care se bat cap în cap cu profesionalismul), dar îmi spun că, atât timp cât mai pot să scriu fără ca textul să-mi fie cenzurat, înseamnă că locul meu e, încă, acolo...
Nu-mi doresc, încă, o vacanţă, pentru că vacanţa mea de vis înseamnă o desprindere totală de realitatea pe care o trăiesc, un refugiu într-un loc în care nimic să nu-mi amintească de agitaţia şi stresul cotidian or, acest lucru, cel puţin acum, nu e posibil.
Vreau doar să rămân la fel de optimistă şi încrezătoare într-un viitor care, vorba reclamei, ar trebui „să sune bine“, indiferent ce au hotărât guvernanţii pentru noi!

Caniculă

2010-06-12T10:28:00.000+03:00

Cum s-ar zice, veni şi vara asta! Cu coduri de toate culorile, de la galben la roşu.
Şi toată media se dă de ceasul morţii abordând subiectul numit „Caniculă“. Părerea mea este că această temă nu mai e demult o ştire, mai ales de primă pagină sau care să deschidă buletinele informative . Ar fi ceva ieşit din comun dacă temperaturile astea, deosebit de mari, s-ar înregistra în februarie ori noiembrie sau cel puţin o dată pe vară. Dar, noi deja ne-am obişnuit ca, în această perioadă, mercurul din termometre să înţepenească, zile întregi, undeva pe la 35-38, chiar 40 de grade Celsius, iar după astfel de perioade să vină furtuni, grindină, tornade, inundaţii etc. Ce mai este ieşit din comun? Nici măcar faptul că da, s-a schimbat clima (şi) în România, că nu mai putem vorbi despre acea climă temperat-continentală, cu patru anotimpuri, cum am învăţat eu, acum mai bine de 20 de ani, la şcoală!
De asta mă şi enervează că, an de an, în aceste zile, în care pământul se topeşte, toată presa se întrece a ne spune cum să ne ferim de caniculă, câţi litri de apă să bem, între ce ore să nu ieşim din case (de parcă ar fi posibil aşa ceva) etc. Ştiu că vara e criză de ştiri, dar să se repete la infinit aceleaşi chestii, de parcă am fi un neam de idioţi, mă scoate din sărite!
Da, e cald, însă cum ar trebui să fie vara? Până acum, toată lumea se văita de frig, că nu mai vine, odată, căldura. Na, că a venit! Să ne bucurăm, cât putem de ea, pentru că, trist, dar adevărat, vara ţine doar trei luni. Şi, din septembrie, o luăm de la capăt: ploi, ceaţă, frig.

Protecţie sau ipocrizie?

2010-06-07T12:48:00.004+03:00

Şedinţele de judecată în care cel puţin una dintre părţi este un minor sunt nepublice. Aşa spune legea. Nu e ceva nou. Se pare că măsura are ca scop protejarea minorului în cauză, să nu fie traumatizat de reacţia publicului din sală, după ce, însăşi experienţa de a fi implicat într-un proces penal (că la el mă refer) s-ar putea să nu fie una plăcută.
De vreo 7 ani, datorită meseriei, am tot intrat în aşa-numita „sală a paşilor pierduţi“ şi, chiar dacă legea interzicea, teoretic, prezenţa mea la procesele cu minori, preşedintele completului de judecată mi-a permis să asist la audieri.
N-am înţeles niciodată de ce legiuitorul a decis ca acest gen de şedinţe să fie nepublice, pentru că rareori mi-a fost dat să văd adolescenţi aşa-zis traumatizaţi de faptul că sunt judecaţi pentru că au furat de la colegi sau vecini ori că au snopit în bătaie pe alţii. Foarte puţini au recunoscut în totalitate faptele de care au fost acuzaţi, dând vina, bineînţeles, pe anturajul „nesănătos“. Întotdeauna mi s-a părut că părinţii sau tutorii celor în cauză sunt cei mai afectaţi, neavând curajul să ridice privirile din pământ de ruşine.
De cine sau de ce să-i protejăm prin şedinţe nepublice pe cei care, de mici, îşi încep activitatea infracţională? De ce să nu le fie şi lor ruşine de lumea care îi vede acolo, la bară, exact la fel cum le este ruşine părinţilor de faptul că n-au ştiu să-i educe? De ce trebuie să le ascundem identitatea în spatele unor iniţiale, de ce n-avem voie să-i fotografiem?
Găsesc justificat acest gen de protecţie în cazurile de copii abuzaţi. Dar la cei care au vandalizat locuinţe, au furat din magazine, au spart maşini, nu! Când săvârşesc aceste fapte, sunt extrem de curajoşi. În faţa instanţei, sfătuiţi de avocaţi, adoptă atitudinea îngeraşilor neprihăniţi şi, la ultimul cuvânt, cu o sclipire drăcească în priviri promit „să nu mai facă“. Evident, nu se ţin de cuvânt. Şi îi revezi în aceeaşi sală a paşilor pierduţi, cu aceiaşi părinţi ruşinaţi de faptele odraslelor, cu aceiaşi avocaţi care invocă acelaşi anturaj nesănătos...

Boală incurabilă (?)

2010-06-07T09:14:00.003+03:00

Azi-noapte vă spuneam că m-am pricopsit cu o faţă arsă de toată frumuseţea pe care, bineînţeles, voi fi nevoită s-o scot în lume căci, na, asta-i meseria, trebuie să văd pe unul, pe altul...
Însă, nu v-am spus că, înainte de a mă culca precum babele, odată cu găinile, aproape că am înjurat meseria asta a mea, pentru care-s nevoită să ajung şi în locurile pe care nu le agreez, să stau de vorbă cu oameni care nu-mi plac nici de la prima, nici de la a doua, nici de la a zecea vedere... Mai mult, mi-am propus ca azi să ies la prânz, căci aveam ce scrie. Ţi-ai găsit! Peste o oră, adică la 10, am deja programată o întâlnire... Persoana m-a sunat şi aseară dar, în oboseala mea, nu i-am răspuns la telefon. Perseverentă (ca să vedeţi că oamenii mă iubesc şi cu defectele mele :)) ), mi-a trimis, apoi, un mail, pe care l-am descoperit pe la 3 dimineaţa. Mi-a spus de ce mă căutase, dar nu mi-a dat amănunte. Dar le-am aflart singură, de pe net, că Google-ul nu a fost inventat degeaba, astfel încât, la întâlnirea de la 10 o să mă prezint cu lecţia învăţată, ca să ma simt şi eu bine :))
Nu mă lecuiesc, nu?
Sau meseria asta a mea e o boală incurabilă? :))
PS: Tocmai mi-am programat o întâlnire (şi) la 11 :D

M-am bronzat...

2010-06-07T03:15:00.005+03:00

...ca tractoriştii, adică :))
Ar trebui să iau partea bună a lucrurilor: bine că am stat la soare, în weekend, că tot îmi doream eu o ieşire în aer liber! Chestia e că am muncit: am fost la ţară, la o competiţie sportivă rezervată elevilor şi, pentru că nu m-am îndurat să plec după jumătate de oră, cât îmi propusesem să întârzii pe-acolo, am stat exact acolo unde bătea soarele mai tare (din altă parte aveam vizibilitate redusă). Simţeam că îmi arde puţin pielea, dar „efectele“ s-au văzut acasă: m-am ars pe gât şi braţe(pe picioare n-aveam cum pentru că am purtat pantaloni), adică exact în zonele în care tricoul lăsa pielea la vedere! Bineînţeles, am şi o faţă şi un nas roşu, de beţiv cu experienţă :)) Astea n-ar fi nimic, dacă orele petrecute în soare nu m-ar fi obosit într-atât, încât pe la 8 seara am căzut lată. Am văzut eu un apel pe mobil, dar putea să fie şi mama, la ora aia nu mai eram în stare să mă înţeleg cu nimeni.
Şi am dormit tun vreo 6 ore după care, pauză. Na, şi eu acum, am şi pretenţii :) Aşa că, iată-mă bântuind Internetul şi blogosfera, trăgând, din când în când, cu ochiul în oglindă, la faţa cea roşie şi gândindu-mă la cât o să râdă lumea, dimineaţă, când o să mă (re)vadă! Oricum, i-am obişnuit demult să-i fac pe toţi să râdă, dar acum, am şi eu, aşa, o presimţire, că voi fi vedeta zilei.
Asta să-mi fie paguba căci, vorba aceea, sănătate să fie, că belelele curg... :))

Love

2010-06-05T14:41:00.001+03:00

Dana Nălbaru revine în muzică.
Îmi place fata asta. Mi-e simpatică de pe vremea când era în HI-Q (de unde mă bucur sincer că a plecat). Între timp, s-a căsătorit, a născut o fetiţă (Sofia), şi-a schimbat stilul (uneori, chiar şi look-ul) şi a scos şi câteva cântece frumoase (vă mai amintiţi de „Am nimic fără tine“, „Te iubesc“ sau „Tu“?). Acum, are un nou single (dintr-un nou album): Love.
Audiţie plăcută!

Oraşul fantomă

2010-06-05T12:51:00.002+03:00

Aseară, aproape de miezul nopţii, s-a oprit curentul. Becurile au clipit de câteva ori, aparatele conectate la prize au zumzăit un pic şi, dintr-o dată...beznă! Cool! Doar era vineri seară, început de weekend, filme la tv, vreme de lenevit în pat ori de bântuit pe net! Mă duc la fereastră: iluminatul stradal funcţiona normal. Ies în curte şi văd oraşul (mă rog, zona în care stau) în toată „splendoarea“ lui, adică în beznă! Nicio lumină la ferestre, fie că era vorba despre case sau blocuri.
Zece minute mai târziu, becurile iau au clipit de câteva ori, aparatele conectate la prize iar au zumzăit. De teamă să nu mă trezesc cu ele „prăjite“ din cauza şocurilor de curent, le-am deconectat. Surpriză: după ultimul şoc a căzut şi iluminatul public. Oraşul părea o imensă gaură neagră, străfulgerată, din când în când, de farurile vreunei maşini. Nu m-am speriat, dar mi s-a părut de-a dreptul frustrant să nu pot folosi televizorul şi calculatorul, să nu pot aprinde o veioză sau să mă plimb prin casă cu lanterna. M-am întrebat, atunci, cum se împăcau înaintaşii noştri cu opaiţul sau lampa cu gaz, cu ce îşi ocupau serile, mai ales iarna şi cum puteau trăi fără televizor, aparat de radio, computer, home cinema, cuptor cu microunde, maşină de spălat etc. Mă întrebam cum ar fi să ne întoarcem, dintr-o dată, la perioada aceea, dacă ne-am putea adapta şi cum. Şi de ce preţuim ceea ce avem de abia atunci când există pericolul să pierdem tot?

Better than the rest?

2010-05-30T13:05:00.001+03:00

Întreb şi eu, ca omu': chiar a fost mai bună melodia interpretată de Lena decât cea a Paulei şi a lui Ovi? Unii spun că da, însă nu m-au convins. Când am aflat, dimineaţă, că Germania a obţinut trofeul Eurovision 2010 m-am crucit, la fel cum am făcut-o când l-am auzit şi pe Cotabiţă, înainte de finală, care îşi vedea compatrioţii „undeva, între locurile 10 şi 15“, pentru că tot pe nemţoaică o dădea câştigătoare. Sincer, când a început să cânte Lena, a fost nevoie ca soţul meu să-mi atragă atenţia, altfel, pe cântecul ei, m-aş fi delectat cu vreo 3-4 integrame :D
În general, în ultimii ani, nu prea am mai dat importanţă concursului, pornind de la ideea că oricum nu câştigă neapărat cine e bun, ci ăla care trebuie. Ştim cu toţii cum se votează între ei nordicii, ruşii, sârbii etc. şi care sunt interesele fiecărei zone. Evident că m-am bucurat, la vremea respectivă, pentru Trăistariu, care n-a avut, până la urmă, cine ştie ce piesă, dar a avut darul că putea fi fredonată cu uşurinţă sau pentru Luminiţa Anghel care, împreună cu Sistem, a făcut show cu „Let Me try“. Nu mi-a plăcut deloc, anul trecut, Elena Gheorghe, deşi nu merita să fie în coada clasamentului, dar asta e, dacă nu ştim să alegem cântecul care să ne reprezinte!
N-am urmărit selecţia naţională pentru Eurovision, pentru că tot citeam presa care scria că, anul ăsta, nu e nicio melodie care să ţi se lipească de urechi (expresia îi aparţine matusalemicei doamne Almăşan-Socaciu). De abia când s-a anunţat că Paula şi Ovi au plecat la Oslo, pentru semifinale, m-am hotărât să caut şi eu „Playing With Fire“ pe Youtube şi da, recunosc, la o primă audiţie, mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, cum se spune, dar am zis că avem şanse să intrăm în finală. Cum niciodată nu ştiu programul TVR 1, am scăpat prima semifinală, dar n-am uitat de cea de-a doua, în care eram şi noi reprezentaţi. Câţiva nici nu aveau ce căuta acolo (de exemplu, olandezii, care au venit cu un show prăfuit, demn de anii 70-80), dar era să fac infarct când se anunţau finaliştii şi românii nu se numărau, încă, printre ei. Adică mi-ar fi părut rău să nu se califice.
Da, Paula şi Ovi îşi merită nu numai locul în finală, ci şi cel de pe podium. Pentru că nu vreau să-i supăr pe iubitorii rock-ului, nu vreau să spun că ai noştri meritau să fie în locul turcilor (melodia e interesantă, totuşi). În orice caz, nu nemţoaica merita locul I, deoarece au fost cântece mult mai reuşite. Chiar şi irlanladeza aia de o sută de ani a fost mult mai bună, dar asta e, voturile au hotărât clasamentul.
Până la urmă, e bine şi aşa. Nu ştiu dacă România va câştiga vreodată Eurovision-ul (de ce să nu sperăm, totuşi?) , dar important e să fim acolo şi să ţinem pasul cu cei (consideraţi) valoroşi. Eu mă bucur pentru performanţa de aseară. La cât mai multe!

Zile bune

2010-05-29T09:10:00.000+03:00

Uite că am ajuns să scriu aici şi despre zile bune!
M-am tot lamentat că muncesc prea mult, că nu am timp pentru mine, familie şi prieteni dar, iată că, odată cu (pseudo)vara, au apărut şi lucrurile frumoase. Dacă acum două săptămâni, o simplă vizită la o fostă colegă de liceu s-a transformat într-o veritabilă petrecere (mai aveam puţin şi chemam lăutarii), săptămâna asta am hotărât să mai las deoparte grijile serviciului (e drept, n-am făcut-o cu uşurinţă) şi am mai stat la taifas cu amicele mele. Într-o zi, chiar am luat şi masa împreună (sarmalele au fost la putere!).
Pe 3 iulie va fi revederea după 20 de ani de la absolvirea liceului, o săptămână mai târziu se însoară un fost coleg de serviciu (a dat Domnul să facă, în sfârşit, pasul!) deci, se anunţă o vară cu cântec, joc şi voie bună! Ce criză, ce reduceri de salarii, ce majorări de taxe? O să avem timp să înjurăm şi din cauza lor!
Dar acum vreau să mă bucur de zilele mele bune!

Lucruri pierdute, lucruri regăsite

2010-05-21T17:31:00.005+03:00

Citeam aici ce poate provoca în sufletul cuiva pierderea unui lucru la care ţinea.
Cu siguranţă, fiecare dintre noi am trecut prin întâmplări asemănătoare. Fiecare am pierdut câte un obiect care, din punct de vedere material, nu reprezenta cine ştie ce dar, pentru că ne amintea de ceva sau cineva, avea o valoare sentimentală.
Şi eu obişnuiesc să mă ataşez, din când în când, de anumite lucruri. Şi am suferit când le-am pierdut ori mi-au fost furate.
Prin clasa a VI-a, aveam un inel cu piatră (din sticlă) galbenă. Nu mai ştiu de unde-l cumpărasem, dar nu era scump, chiar se şi înnegrise puţin. Dar îmi plăcea pentru că-mi venea bine pe deget şi mi se părea că piatra sclipea ca un diamant în lumină puternică. Pe vremea aceea, nu aveam voie să venim cu bijuterii la şcoală, singurii acceptaţi erau cerceii (căci deh, cele mai multe dintre noi îi purtam de la naştere). Cu toate astea, într-o zi, nu m-am putut abţine şi am venit cu inelul la cursuri. Îl purtam doar în pauze, pe timpul orelor îl ţineam în buzunarul de la uniformă. Într-una dintre recreaţii, însă, m-am alergat cu nişte colegi pe hol. La un moment dat, mi-am scos batista din buzunar, uitând că acolo păstram şi inelul. Bineînţeles, l-am pierdut. Multe zile am suferit, dar asta nu mi-a adus inelul inapoi.
Acum cinci ani, un ţigan (nu-i pot spune rom, pentru că nu i se potriveşte) mi-a furat telefonul mobil, în timp ce urcam într-un microbuz. Cu siguranţă, era un „profesionist“, pentru că mi l-a subtilizat dintr-un buzunar la care aveam vedere maximă şi mai era şi bine închis. N-a durat decât o fracţiune de secundă. Înainte de a urca în mijlocul de transport, îl aveam. Când m-am văzut înăuntru-nu. Chiar dacă şoferul mi-a împrumutat telefonul lui, pentru a-mi apela propriul mobil, mi-am amintit că, înainte de a ajunge în staţie, îl dădusem pe silenţios, tocmai pentru a nu atrage atenţia asupra mea în microbuz, în caz că ar fi sunat! Deoarece aveam abonament, nu am putut face altceva decât să sun operatorul de telefonie mobilă să mi-l închidă temporar. N-am suferit neapărat pentru telefonul care nu valora mare lucru (era un Sagem MyX-1, luat ieftin, la ofertă), ci pentru că păstrasem în el sms-uri frumoase, de la persoane importante (la acea dată). Şi-apoi, era primul meu telefon NOU, pentru că, înainte, avusesem un second-hand cu aspect de cărămidă! A doua zi, s-a întâmplat să cumpăr, de la un coleg de-al soţului, un telefon identic, iar după o săptămână am obţinut un SIM cu vechiul număr. Teoretic, nu pierdusem nimic. Practic, însă, ştiam că nu mai am telefonul acela. De atunci, am schimbat trei telefoane şi nu mi-a mai fost furat niciunul, deşi s-a mai întâmplat să uit pe unde le-am lăsat. Şi, foarte important, nu mai păstrez niciun sms frumos, de la persoane importante. Poate, din (stupidă) supersiţie.
Zilele trecute, mi-am pierdut un zorzon de la un cercel. De data asta, era vorba despre ceva valoros. Cerceii erau din aur şi-i primisem cadou de la mama. L-am căutat peste tot, în pat, sub pat, pe covor, în curte. Am întrebat şi persoanele din locurile pe unde am fost dacă l-au găsit. Evident, răspunsul a fost negativ. Am suferit în seara aceea, iar noaptea am visat că zorzonul e căzut lângă piciorul patului. Plină de speranţă, l-am căutat acolo, în dimineaţa următoare. Bineînţeles că NU l-am găsit! Undeva, însă, în sufletul meu, părerea de rău se stinsese. Nu-mi luasem gândul de la cerceii pe care nu i-aş mai fi putut folosi în lipsa zorzonului pierdut ci, pur şi simplu, aveam convingerea că-l voi găsi! Nu ştiam unde şi cum. Doar simţeam că voi da de el. Şi acest lucru s-a întâmplat la începutul săptămânii. Zorzonul zăcea pe jos, în mijlocul curţii, loc pe care îl „scanasem“ de nu ştiu câte ori şi care, culmea!, mai fusese şi măturat înainte! L-am ataşat cercelului şi ştiu că n-o să se mai desprindă, însă, deocamdată, am ales să port alţi cercei. Probabil, nu mai vreau să-i pierd.
Se pare că, până acum, am fost o privilegiată a sorţii. Ceea ce am pierdut, fie n-a fost valoros, fie am regăsit. Nu ştiu cum ar fi şi nu vreau să trăiesc astfel de experienţe cu oamenii. Deşi, cândva, ceva tot am pierdut: ocazia de a-mi cere scuze şi de a-i spune că regret cum i-am vorbit, ultima oară când am văzut-o, unei persoane dragi: bunica. Pentru că a murit după exact o săptămână. Dar sper că, între timp, de acolo unde e, m-a iertat.

Lucky me :))

2010-05-18T12:49:00.001+03:00

Persoana care mi-a trimis acest e-mail s-o fi gândit că, probabil, voi ţopăi de bucurie când voi afla că, brusc-deodată şi instantaneu, m-a lovit norocul (adevărul e că, pe criza asta, să-ţi pice plească din cer nu e puţin lucru :)) ). Şi că mă voi repezi să văz ce-i cu (sau pe) saitu' ăla.
Am o veste proastă pentru ea (pentru persoană, adică). Nu-s pe invers. Şi NU MĂ INTERESEAZĂ! Dar, spam-ul e ca şi boala, nu-şi alege omul, îl prinde şi-l doboară!
Sâc, la mine nu s-a prins :))

Soluţii de criză în învăţământ

2010-05-11T15:17:00.000+03:00

Cum se dau (şi se iau) examenele din sesiune, în ziua de azi (sursa: happyfish.ro)

Desenul lui David

2010-05-07T06:11:00.005+03:00

Aceasta este creaţia (o reproducere după Victoria Frances) unui elev în clasa a XII-a care şi-a descoperit pasiunea pentru desen şi pictură în urmă cu doi ani. Scrie piese de teatru şi, de curând, realizează şi scurt metraje. Doreşte să urmeze Artele Plastice. Sau să ajungă la Regie-Film. Dar visul lui e departe de a se realiza. Cel puţin acum. Provine dintr-o familie lipsită de posibilităţi materiale care de abia îi poate asigura băiatului banii pentru naveta zilnică. Nu au cu ce să-i plătească drumul şi cursul de pregătire la care trebuie să ajungă weekend-ul viitor. Nu e o sumă mare-DOAR 70 de lei! Bani pe care băiatul a încercat să-i obţină din vânzarea lucrărilor realizate până acum. Dar ... e criză, iar oamenii nu-şi rup de la gură felia de pâine pentru desenele sau picturile lui David (numele de artist al elevului). Oraşul e prea mic şi o expoziţie cu vânzare nu ar avea succes. Dar viitorul absolvent de liceu încă mai crede că visul lui de a ajunge student se va împlini. A renunţat şi la banchetul de absolvire doar ca să nu risipească banii. Dar nici aşa nu îi ajung.
Încearcă să vândă acest desen (realizat în pastel) cu 60 de lei. Şi speră să ajungă la Bucureşti peste exact 7 zile.

Teo, politician?

2010-04-28T19:49:00.002+03:00

Că Teo Trandafir s-a înscris în PDL, ştim deja. La fel, că va ocupa un loc în Parlament, după ce a câştigat alegerile în Colegiul 19.
Teo, politician? Vom trăi şi vom vedea!
Deocemdată, ea este doar un realizator de emisiuni care nu şi-a mai găsit locul la televiziunile tabloidizate de goana după rating. E simpatică, sinceră, cu mult bun-simţ. Poate, un pic idealistă şi cam naivă dar...nimeni nu-i perfect!
Duminică, Teo a promis că nu se va schimba. Şi că va fi un om politic atipic. Sper să se ţină de cuvânt. Şi aş mai vrea să cred că nu a vrut în Parlament ca să-şi asigure o pensie bună la bătrâneţe, că va realiza proiectele de care ne spunea, că nu va demisiona din partid, pentru a sări în barca independenţilor sau a altei formaţiuni politice şi, mai ales, că va rămâne prietenă cu Mircea Badea!

Marciuc-VIP fără caracter şi Bendeac-un Cârcotaş la fel de bun ca Huidu

2010-04-28T19:09:00.002+03:00

Şi, dacă tot am scris azi despre vedete, aş mai vrea să spun două chestii.
Mă uit, când nu uit, la „Cireaşa de pe tort“. Pentru că îmi place să casc ochii la bucătăriile VIP-urilor şi, mai ales, să le văd la cratiţă. N-o fac din dorinţa de a le pândi defectele sau stângăciile, ci doar din curiozitate.
Ei bine, săptămâna trecută, una dintre protagonistele emisiunii a fost Iuliana Marciuc, fostă Posea şi, probabil, viitoare doamnă Enache. Trebuie să spun că nu mă dădeam în vânt după ea, nici ca prezentatoare (realizatoare de emisiuni) tv, nici ca prezenţă feminină. Ce am apreciat la Marciuc, până în momentul în care am văzut-o la „Cireaşă...“, a fost (credeam eu) iubirea, răbdarea şi devotamentul manifestate faţă de Adrian Enache. Pentru că, sunt convinsă, nu e uşor să suporţi, timp de 14 ani, statutul de amantă a unui bărbat care nu se mai dădea dus de la nevastă! Şi tot citeam, prin tabloide (da, recunosc, răsfoiesc şi genul ăsta de presă), cât de fericită e dumneaei acum, de când are exclusivitate la delicatesa numită Enache şi chiar vroiam să văd cum se comportă şi în afara studiourilor de televiziune, chiar dacă emisiunea de la Prima tot în faţa reflectoarelor a ţinut-o.
Nu m-a dezamăgit. M-A ENERVAT LA CULME! Numai la Columbeanca am mai remarcat atâta răutate, egoism şi lipsă de caracter. Şi am prins doar emisiunea în care gazdă a fost Sorana (ex-ASIA) pe care Marciuc a desfiinţat-o atât cu observaţiile, cât şi cu nota de la final, un 9,50 care ar fi trebuit să fie, de fapt, un maaaare 10, dacă madama nu şi-ar fi dorit atât de mult să câştige. I-am urat să-şi bage placheta aia pe gât şi l-am compătimit pe Enache. Nu ştiu cum era fosta nevastă, viitoarea, însă, e cancer. De rea! Brrr!
Şi mai urmăresc, atunci când chiar merită, „În puii mei“! Sâmbătă, s-a întâmplat să văd emisiunea cap-coadă şi să râd cu lacrimi. A fost, cred, cea mai reuşită ediţie din noul sezon. Bineînţeles, cel mai mult mi-a plăcut parodia după "Cronica Cârcotaşilor", cu un Bendeac mai mult decât convingător în rolul lui Huidu. Un Huidu care nu a gustat deloc din gluma artistului, atacându-l dur pe blogul personal. De unde rezultă că partenerul de cârcoteli al lui Găinuşă este lipsit de simţul umorului şi că n-a înţeles adevărul zicalei "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Sper să revină la sentimente mai bune, pentru că e băiat deştept şi la fel de talentat ca Bendeac.

M-am săturat de Bianca lui Bote!

2010-04-28T15:51:00.002+03:00

Nu mai pot cu Bianca lui Bote! Ţara arde şi panarama se plânge prin tabloide că a fost caftită de fostul iubit, care nici el n-a dovedit mai multă minte când s-a dus la ea, chipurile, să-i reproşeze că i-a stricat imaginea cu declaraţiile din ziare!
Părerea mea (dacă tot m-am încumetat să abordez tema asta, dar promit că e pentru prima şi ultima dată!) este că Botezatu nu trebuia să se mai uite la siliconata aia nici măcar cu coada ochiului, dacă tot îi făcuse vânt, dar-mi-te să-i mai intre în casă şi s-o mai împingă! Că panarama tot panaramă rămâne, e lucru confirmat nu numai filmuleţul sexy sau episodul cu Cristea, care a dus la ruptura cu Bote, ci şi de propriul tată al blondinei care dezvăluie, tot pentru tabloide, că nu desingerul i-a spart dintele fiică-si, ci ea însăşi şi l-a ciobit în weekend, la un grătar!
Degeaba vine Bote cu versiunea lui, Bianca a reuşit deja să-i terfelească reputaţia. Şi-atunci, ce rost mai are să se plângă pe toate drumurile că nu are noroc în dragoste şi de ce i-o fi trebuit să se încurce cu surogatul ăla de femeie, când frumuseţile roiau în jurul lui?
Pentru că, e clar: a ales cu... creierul din pantaloni!

Dormiţi liniştiţi, sfârşitul lumii se amână!

2010-04-27T13:23:00.001+03:00

Cel puţin aşa zice (sau prezice) madam Harra.
Cucoana, cândva mare solistă (chiar lider) într-un trio (Expres) care şi-a câştigat faima cu interpretarea (evident, în limba română) unor hituri din repertoriul internaţional, şi-a descoperit vocaţia de psiholog şi prezicător în SUA. După ce s-a umplut de dolarii naivilor care au pus botul la bazaconiile pe care le debitează atât ca terapeut, cât şi ca scriitoare, s-a simţit obligată (de criză) să-şi rotunjească veniturile şi în Românica natală, căci, deh, şi pe aici e plin de creduli!
Şi, uite-aşa, periodic, madama a luat obiceiul de a-şi odihni şuncile pe hepilica lui Măruţă, de unde are pretenţia că ne prezice viitorul.
Aproape că-ţi vine s-o crezi, dacă n-ai şti că a dat chix cu copilul Andreei Bănică (Blondy), dând ca sigur faptul că vedeta va aduce pe lume un băiat, dar a născut o mândreţe de fetiţă. Sau că n-a fost în stare s-o găsească (măcar ea!) pe biata Elodia!
Acum, Carmencita, fostă Mureşan, actuală Harra (de la har?), vine cu altă veste: sfârşitul lumii nu e în 2012 (dar de ce ar fi fost tocmai în 2012?), că ar mai fi, până atunci, 100 de ani (a citit ea în cuadraturi şi în vibraţii energetice!). Ne-am fi culcat noi liniştiţi dacă tot tanti Mureşan-Harra nu s-ar fi simţit datoare să mai adauge că „unii vor trece de 2012, alţii nu“, iar aceşti „care nu“ sunt ăia răi şi egoişti, care ţin cu dinţii de putere şi de bani. Deci, hai să fim buni şi milostivi, de ce să strângem noi banii la ciorăpel şi să nu-i dăm şi ei, acolo, de-o pâinică, doar şi viaţa din America e grea!
Acest Hâncu cu fustă ne mai avertizează că marele cutremur va fi undeva, pe la sfârşitul verii dar nu trebuie să ne facem griji, că o să ne anunţe ea din timp când vine! Probabil, tot lăfăindu-şi posteriorul care concurează China, ca întindere, pe înflorata hepilică!
Proastă nu e ea că-şi face reclamă, ci ăia care o plătesc pentru apariţiile în emisiuni şi cei care o cred şi fac audienţă pentru mogulii care-şi mai burduşesc buzunarele cu banii obţinuţi din publicitate.
Eu dorm liniştită şi fără prezicerile ei. Să-mi pierd eu banii în 2012 şi să mă reîntorc la natură, cum zice madam Harra, şi să-mi cadă mie casa-n cap dacă nu ştiu când vine cutremurul. La cât o să sufere ea pentru asta...
Şi-am încălecat pe-o şa... ducă-se în p...ana mea!

Pe scurt

2010-04-21T23:30:00.001+03:00

1. Am început săptămâna cu un chef (petrecere mare, persoană importantă, nu dau nume).
2. Ieri, am nimerit în mijlocul unui scandal şi, după ce am scris despre el, am supărat pe toată lumea. Pentru că n-am ţinut partea nimănui!
3. În seara asta am fost la teatru! Ei, bine, da! Am dat „Cronica Cârcotaşilor“ pe Carlo Goldoni! Cea mai bună alegere din ultimul timp!
4. Mâine-greva cadrelor didactice. De pe acum ştiu că la mine în oraş unii profesori vor intra la ore normal, pornind de la ideea: „Şi aşa nu se rezolvă nimic şi ne mai vedem şi cu ziua tăiată din salariu!“
5. M-am săturat de soare cu dinţi şi să mai fac focul în sobă. „Primavara asta nu-i decât o copie...“?

Şi mai multă muncă

2010-04-14T21:04:00.002+03:00

Şedinţă. De analiză. Mai scurtă decât mă aşteptam. Început promiţător. Nimic despre concedieri (slavă Domnului!), dar despre oarece penalizări, dacă nu ne achităm pe o anumită (şi nouă) obligaţie de serviciu (cam grea, nu imposibilă).
O colegă intră în prenatal. A treia în ultimele 12 luni. Viitor de aur ţara noastră are!
Site relansat.
Bârfe şi voie bună.
După 45 de minute... înapoi la muncă.
Şi ce muncă!
„Ce bine că eşti, ce mirare că (mai) sunt...“! :))

Da, primăvară. În sfârşit!

2010-04-13T16:31:00.001+03:00

Au înflorit pomii...

Verde crud...

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte

2010-04-11T14:45:00.002+03:00

"Poliţia italiană l-a arestat sâmbătă pe Vincenzo Nappi, patronul unui garaj din Frosinone (localitate de lângă Roma), suspectat de o crimă cumplită. Potrivit declarațiilor poliţiştilor, italianul, în vârstă de 50 de ani, i-a tăiat angajatului sau urechea, l-a batut apoi l-a omorât. La sfârşit, i-a dizolvat corpul in acid, pentru a-şi ascunde fapta. Victima e un roman de 42 de ani, Ivan Mişu. Crima a avut loc la Frosinone, lânga Roma, în mai 2007, dar poliţia l-a arestat pe italian abia azi, după o anchetă care a durat aproape 3 ani-relatează presa din Peninsulă." (Hotnews)

E mai mult decât o ştire care deschide principalele buletine informative ale televiziunilor din Italia.
Până mai ieri, Nicolae Mailat, românul acuzat că ar fi violat-o şi ucis-o pe Giovanna Reggiani , stârnea valuri indignare în Peninsulă. Mulţi dintre conaţionalii noştri aflaţi la muncă sau care îşi încropiseră o afacere proprie au căzut victime actelor de răzbunare ale macaronarilor care au dorit s-o răzbune, astfel, pe italiancă. Dintr-o dată, toţi românii veniţi să le şteagă rahatul de la fund, să le construiască ori să le renoveze casele sau să le repare drumurile, erau ţigani, criminali, violatori, hoţi. Peste noapte, toţi erau paria care trebuiau expulzaţi. Amintiţi-vă raziile făcute de poliţie la periferiile Romei, în ce mod erau vânaţi emigranţii ilegali, cum le erau făcute una cu pământul barăcile.
Dacă Mailat a plătit cu propria-i libertate, pentru tot restul vieţii, o faptă care ridică, încă, semne de întrebare, Ivan Mişu a plătit CU VIAŢA un presupus furt de benzină dintr-un camion al patronului! Un patron care a decis să-şi facă singur dreptate nu dându-l pe angajat pe mâna autorităţilor, ci omorându-l în chinuri şi apoi topindu-l în acid! Spirit justiţiar sau cruzime?
Ca majoritatea românilor aflaţi în Italia, şi Ivan Mişu muncea fără forme legale, numele lui nu figura nicăieri şi, poate, cu puţin (impropriu spus) noroc, iar dispariţia lui nu ar fi atras atenţia nimănui. Dar el avea o familie, avea prieteni de lângă care a plecat în speranţa obţinerii unor bani pe care, în România, nu i-a putut câştiga. Cum îşi va justifica Vincenzo Nappi crima în faţa copiilor pe care i-a lăsat fără tată sau a soţiei care ducea greul casei? Cum va putea să le spună că doar i s-a părut că bărbatul a furat şi că, mai ales acum, după oribilul asasinat, fapta de care-l acuza nu va putea fi niciodată dovedită?
Ceea ce i s-a întâmplat lui Ivan Mişu i se poate întâmpla ORICĂRUI ROMÂN aflat la muncă în Italia. Tratat ca un sclav, fără drepturi şi supus umilinţelor de orice fel, ajunge să plătească cu viaţa dorinţa de a avea un trai mai bun.
Numai cine nu are pe cineva drag la muncă acolo nu poate înţelege toate astea.
Mama mea a luat drumul Italiei în urmă cu şapte ani şi jumătate, împinsă de probleme financiare care nu puteau fi rezolvate nici cu salariul, nici cu creditele bancare. Avea nu 20, nu 30, ci 57 de ani! A făcut de toate, a spălat rahat, rufe, podele, a tăiat şi a cărat lemne cu roaba, a muncit în condiţii grele şi a suportat umilinţe greu de acceptat de un om normal, doar pentru banii cu care şi-a plătit nu numai datoriile, ci şi greşelile. De la ea ştiu că, pentru italieni, eşti bun atât timp cât eşti în putere şi util. Din momentul în care nu mai au nevoie de tine şi ai ieşit pe uşă, nu te mai cheamă. În permanenţă vor găsi pe cineva cu care să te înlocuiască. Eşti o marfă ieftină pe care şi-o permit pentru că ştiu că banii lor au valoare în ţara ta, chiar dacă te plătesc mai puţin decât ar plăti unul de-al lor, în aceleaşi condiţii.
Mai nou, se cred Dumnezei, cu drept de viaţă şi, mai ales, de moarte asupra noastră. Ne condamnă şi ne omoară fiii, soţii, taţii sau fraţii doar pentru că sunt români ori pentru a răzbuna fărădelegile (dovedite sau nu) ale vreunului român.
Ce merită acest italian care a suprimat viaţa unui român cu o asemenea cruzime? Ce pedeapsă ar putea compensa o viaţă curmată în aceste condiţii? Putem vorbi despre legi sau justiţie divină? Putem vorbi de răzbunare? Ar trebui să ne pese de ceea ce ar gândi mapamondul despre noi, dacă ne-am face singuri dreptate, dacă ne-am câştiga respectul prin orice mijloace?
Un lucru ştiu sigur: dacă în locul românului ucis ar fi fost mama mea, acesta nu mai apuca ziua de mâine. Ştiu, nu i-aş fi cu nimic superioară. Dar şi eu am dreptul de a-mi răzbuna victima.
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.

Cose della vita

2010-04-10T13:13:00.002+03:00

Pentru o persoană dragă, cunoscută aici, pe blog :)

3 iulie

2010-04-09T12:55:00.004+03:00

Aceasta este data reuniunii de clasă. Promoţia 1990. Şi acum mă mir: au trecut 20 de ani? Ei, bine, da, au trecut. Cu bune, cu rele, cu bucurii, cu lacrimi, cu reuşite sau eşecuri. Fiecăruia ce i-a fost scris.
Dacă, în ianuarie, când am discutat cu unul dintre colegii mei despre acest eveniment, nimic nu era sigur, iată că, de vreo două-trei săptămâni, lucrurile au început să se lege. La început, am vrut să ne întâlnim la jumătatea lunii iunie dar, ca să ajungă cât mai mulţi dintre colegi, am reprogramat totul în primul weekend din iulie. Sincer, la început, m-am îndoit de faptul că vom reuşi (spun „noi“, pentru că suntem trei care ne ocupăm de proiect) să luăm legătura cu toţi, dar uite că ne-a ajutat Dumnezeu s-o facem şi pe asta.
În ultima perioadă am aflat lucruri noi despre oameni pe care nu i-am mai văzut de ani buni. Aceştia, nu numai că s-au împrăştiat prin toată ţara, Europa, Africa sau SUA, ci au ajuns să practice meserii la care nici nu se gândeau în perioada liceului. Unii sunt şi în funcţii înalte. Aproape toţi au confirmat prezenţa pe 3 iulie. Dacă îşi vor respecta promisiunea, va fi foarte interesantă această revedere după 20 de ani!
Miercuri, mă uitam, împreună cu cei doi foşti colegi cu care fac echipă în organizarea evenimentului, la pozele pe care le-am făcut în anii petrecuţi în liceu. Am remarcat că, fizic, mulţi nici nu ne-am schimbat prea mult, comparativ cu vremea aceea. Iar ca stare de spirit...suntem aproape la fel de veseli şi optimişti, în pofida situaţiilor cu care ne-am confruntat în cele două decenii care au trecut de la Bacalaureat.
Şi acum 10 ani am încercat să ne revedem, pentru a respecta o promisiune pe care ne-o făcuserăm, cu toţii, când am realizat albumul de promoţie. Nu prea ne-a ieşit. Dar nici nu ne-am preocupat prea mult de asta. Când ne-am dat seama că se putea realiza ceva, era deja mult prea târziu, aşa că doar vreo 10 inşi am răspuns la apel. Am vizitat liceul, am petrecut câteva zeci de minute în clasă, încercând să ne reamintim ce locuri ocupam în bănci, după care am plecat, cu toţii, la un restaurant, pentru a ciocni un pahar aniversar. Mi-a plăcut şi atunci, dar n-a fost aşa cum ar fi trebuit. În plus, am stat prea puţin timp împreună. O fostă colegă trebuia să plece la mare, alt fost coleg trebuia să ajungă la nevasta lăuză şi tot aşa.
La 20 de ani va fi altfel. Şi, după cum stau lucrurile acum, n-are cum să nu iasă bine.
Şi, vorba colegului meu: „De abia aştept!“.

Viaţa, ca un spectacol

2010-04-06T13:35:00.002+03:00

Da, aşa aş vrea s-o văd: din postura de spectator, exact cum privim fiecare ştirile la televizor. Să comentez ori să mă implic doar dacă am ceva de spus sau merită. Să am posibilitatea de a da pe mute ori să schimb canalul. Sau, pur şi simplu, să apăs butonul off.

În această săptămână sunt în vacanţă. V-am mai spus că niciodată nu mi-am mai luat concediu la nici jumătatea anului şi că motivul este stresul care mi-a influenţat negativ existenţa din ultimele săptămâni. Nevoia de odihnă a fost mai puternică decât conştiinciozitatea şi chiar devotamentul cu care îmi fac meseria. Astfel, după ce am terminat pregătirile de Paşte, am încercat să mă rup de lumea exterioară... fizic vorbind. Mă credeţi? N-am mai ieşit în oraş de vineri după-amiază, nu m-am dus nici la Înviere şi, de sâmbătă seara, stau doar în pijamale. Am navigat pe net, ca întotdeauna, pentru că n-am putut să stau departe de calculator, m-am uitat la televizor, am ascultat muzica preferată şi... da, am mâncat, nepermis de mult, raportat la kilogramele în plus acumulate în ultimul an. Dar m-am simţit şi mă simt foarte bine. Aş putea spune chiar privilegiată, pentru că nu-s foarte mulţi cei care îşi permit să lenevească după sărbători (în afară de elevii care au vacanţă). Deşi mi-am propus ca, în aceste zile, atât cât pot, să mă ocup un pic şi de cele casnice, scăpate din mână de ceva vreme, am hotărât să profit din plin de săptămâna de relache. Adică, să nu fac nimic.
Şi încep să resimt efectele normalităţii. Acasă, lângă familie şi lucrurile dragi mie, fără să mă mai intereseze ce se întâmplă în oraş, fără să-mi fac griji că pierd nu ştiu care eveniment sau că nu am ajuns la nu ştiu ce şedinţă sau întâlnire, fără să judec fiecare informaţie cu mintea jurnalistului care trebuie să scrie un text pentru ziua următoare. Timp de o săptămână, sunt liberă să fac exact ceea ce vreau, inclusiv să nu mai răspund la telefonul mobil (pe care l-am şi închis mai devreme). Nu mi-am dorit să plec nicăieri. Ritmul de viaţă dezordonat pe care îl am nu mă mai motivează să aleg o destinaţie de vacanţă. Pur şi simplu, am ajuns să tânjesc după acasă. CÂT MAI MULT TIMP ACASĂ. Liniştită. Dacă se poate, în vârful patului.

Păcat că mă voi reîntoarce prea curând în nebunia pe care o presupune meseria. Dar îmi promit ca, de acum înainte, să am mai multă grijă de mine, să nu-mi mai forţez limitele, să mă opresc atunci când nu mai am putere.
Iar dacă n-o să mai pot rămâne în sistem, să renunţ înainte să fie prea târziu. Societatea nu are nevoie de încă un om bolnav, nu-i aşa?

Pentru voi, prietenii mei virtuali

2010-04-04T14:26:00.002+03:00

O zi obositoare

2010-04-02T23:27:00.004+03:00

Când vă alegeţi o meserie, să vă gândiţi de două ori înainte să faceţi primul pas. Puneţi în balanţă avantajele şi dezavantajele, câştigurile şi pierderile şi întrebaţi-vă dacă vă rămâne timp şi pentru ceea ce vă place şi nu are legătură cu profesia.
Astăzi, pentru a nu ştiu câta oară, mi-am dat seama că meseria mea, de aşa-zis ziarist (nu voi spune niciodată că sunt un jurnalist adevărat pentru că m-am format, nu am studiat pentru asta) nu se pupă cu viaţa de familist decât dacă fac eforturi supraomeneşti în acest sens. Nu poţi face jurnalism gândindu-te când îţi faci curăţenia de Paşte sau în cât timp îţi pui sarmalele la fiert, în aşa fel încât să nu te prindă Învierea la cratiţă!
Am avut o zi infernală, în care am încercat să le fac pe toate astfel încât să-i împac pe toţi. În mare parte cred că am reuşit, dar nu fără un imens consum de energie şi fără să nu-i enervez pe cei din jur. Aproape că-s gata cu pregătirile de Paşte dar, aşa cum spuneam şi ieri, nici nu m-am agitat prea mult, nu gătesc nimic tradiţional, ci doar ceva bun. Eu sper ca mâine, cel târziu până la amiază, să-mi termin toate treburile, dar întotdeauna intervine câte ceva şi termin mai târziu decât îmi propun. Oricum, cu fiecare an care trece, realizez că sărbătorile tradiţionale, Crăciunul şi Paştele, ar trebui să însemne doar linişte şi să-i ai pe cei dragi alături. Să te bucuri că eşti sănătos. Şi să te rogi pentru cei care nu-s atât de norocoşi, ca tine, să aibă ce să pună pe masă.
Eu îi am pe cei dragi alături. Am pe masă mai mult decât o pâine proaspătă. Nu-mi mai trebuie decât linişte. Şi odihnă multă.
În rest, le-oi duce eu...

Mai sunt două zile...

2010-04-01T23:53:00.000+03:00

˝Tu nu iei miel? Vezi că se duce G. la stână... Da, 15 lei kilul...˝
˝Am două reţete de pască. Nu ştiu pe care s-o fac. A doua pare mai bună. Dar de ce trebuie să pun şi două linguri de cacao?˝
˝Iau şi un kil de caş. Dar mă duc de azi să cumpăr şi nişte măruntaie, că mâine cine ştie ce găsesc şi vreau să-mi iasă un drob bun...˝

Le vedeam pe cucoane cât se agită pentru Paştele ăsta şi nu simţeam niciun pic de invidie, chiar dacă ştiam că eu n-o sa fac nici pască, nici drob, nu cumpăr nici miel şi nu-mi trebuie nici ouă roşii. Pentru că la noi în casă nu se consumă miel, în loc de drob fac salată de boeuf şi în loc de pască, tort. Fain, nu?
Azi dimineaţă mi-am făcut şi jumătate dintre cumpărături. De cealaltă jumătate o să se ocupe tata, mâine. După amiază o să fac un papa bun, sâmbătă un pic de curăţenie şi ... gata! Poate să vină şi Paştele, şi Iepuraşul, şi cine o mai vrea! O să stau în vârful patului, pentru o binemeritată odihnă... Nu ştiu dacă mai merg la Înviere, anul trecut nu mi-a plăcut, a fost rece, lume puţină, preotul era prea fonfăit... iar Puiul prea nervos şi în stare să-i înjure pe toţi :))
Cel mai important lucru e că am vacanţă săptămâna viitoare! Ca elevii! De abia aştept!
În rest, sănătate să fie...!

Teo a intrat în politică

2010-04-01T00:08:00.002+03:00

Credeam că e o glumă dar, din păcate, e adevărat!

Sunt dezamăgită. Teo Trandafir a fost şi, chiar dacă a dispărut de ceva timp din prime time-ul diverstismentului, rămâne un excelent om de televiziune.
Am înţeles că a intrat în politică pentru a sprijini un proiect referitor la susţinerea copiilor talentaţi, fără posibilităţi materiale. Sper să reuşească, deşi convingerea mea este că Teo este folosită doar pentru a îmbunătăţi imaginea unui partid de pupincurişti şi corupţi.
Later edit: Mulţumesc, Neamţule! :)
Foto: Gândul.info

Ora de vară? Care...primăvară?

2010-03-29T23:53:00.007+03:00

Nu ştiu de ce-i zice oră de vară, dacă se schimbă la sfârşitul primei luni de primăvară! Când, anul ăsta, cel puţin, a fost un frig de parcă ne-ar pândi, după colţ, iarna!
M-am săturat de frig! Şi de umezeală! Săptămâna trecută, când vremea era în doi peri, nici nu ploua, dar nici soare nu era, o amică din primărie se ruga „să dea o bură“, chipurile, i-ar face bine culturii de ceapă din grădină. Că ea, amica, adooooră ploaia! Îmi venea să-i spun: păi stai tu în ploaie până te prinde TBC-ul din urmă, că mie, care umblu toată ziua pe stradă, mi s-a acrit şi de precipitaţii (au fost, slavă, Domnului, în iarna asta), şi de troiene, şi de bălţi, şi de noroi. Ce să spun! Adori ploaia pentru că-ţi udă ceapa, de parcă n-ai şti că există furtun ori stropitoare, ca alternative!
Aşa se mai trezise şi secretara, altă zuză şi asta: Pfaaaai, ce-mi place când ninge! Dar nici nu mă gândesc să nu ies măcar într-o duminică la săniuş! (cu băiatul de 12 ani) Şi, mai deunăzi, se văita: Vaaaai, nu mai vine căldura asta! Cine-o mai vrea iarnă, să şi-o bage-n gât! Da, şi mie-mi place iarna. S-o privesc pe geam, cu o cană de vin fiert, cu scorţişoară, în mână! Dar, când zăpada-i cât gardul ori e ger de crapă pietrele, NU!
Mă enervează la culme că primăvara asta parcă şi-ar bate joc de noi: o zi caldă, încât stai în tricou, cinci zile reci, de eşti în stare să te-ntorci la şubă! Anul ăsta, ca niciodată, din cauza vremii, nici nu m-am agitat să-mi fac curăţenia de Paşte. Anul trecut, pentru că sărbătorile au fost, undeva, spre sfârşitul lui aprilie, am prins nişte zile excelente pentru bătut covoare, spălat geamuri şi altele asemenea. Acum, pentru că a fost mai mult frig, canci!, le-am lăsat pe toate baltă. Când a fost mai bine, ori n-am avut timp, ori n-am avut chef de treabă. Şi, uite-aşa, o să întâmpin Paştele fără agitaţie, dar cu ceva păpică bună (măcar atât) şi cu bucuria să o să am cinci zile de concediu în care aş vrea să am puterea să nu vin deloc la calculator (dar n-am eu atâta ambiţie!).
Acum, altă belea pe capul meu: ora de vară! Ieri a mai fost cum a mai fost, că am stat acasă, dar azi nici nu ştiu cum trecu ziua. M-am ridicat din pat la 8 şi ceva, 7 după „ora veche“, cam neodihnită, pentru că am pierdut, dacă nu o oră de somn, măcar una de lâncezeală. Am plecat la muncă pe la 10 fără..., deci aproape 9 după „ora veche“. Să zicem că aici a fost ok. Mai rău a fost când m-am pomenit în jur de 13 fără să fi scris nici un rând pentru mâine şi am tras tare să-mi intru-n ritm, cu atât mai mult cu cât, exact când să dau send articolelor, îmi veni şi-un comunicat de presă pe care a trebuit să-l rezolv cât se poate de repede. După ce am gospodărit puţin, am revenit la calculator. N-am avut chef de nimic altceva. Am citit bloguri şi am râs cu lacrimi. Daaaa! Îmi plac oamenii veseli, cu simţul umorului, care fac de necaz, care nu se plâng toată ziua că nu li-s boii acasă.
Mai rău e că, deşi e aproape miezul nopţii (şi c-o ureche îl ascult pe Mircea Badea la TV), încă nu mi-e somn. Păi da, până mă obişnuiesc cu ceasul nou, o să mă culc la ore mici şi o să mă trezesc cu ochii cârpiţi de oboseală. Alt stres, alţi nervi. De parcă nu aveam destui şi aşa.
Oră de vară? Cu 5 grade afară?
Care ... primăvară?

Priboiul

2010-03-29T22:17:00.007+03:00

Sunt oameni care, datorită educaţiei, n-ar putea niciodată să înjure, să rostească vreun cuvânt vulgar sau cu tentă de vulgaritate, chiar dacă au auzit, în casă, pe stradă ori la serviciu tot felul de înjurături sau vorbe indecente.

Dar mai sunt şi situaţii în care sunt nevoiţi să le spună lucrurilor exact pe nume, altfel, cu toată educaţia lor, ar cădea în ridicol.
Am să vă povestesc o întâmplare a cărei protagonistă a fost, cu mai mulţi ani în urmă, prietena mea. Avea de arhivat mai multe publicaţii şi trebuia să le coasă. Pentru aceasta, avea nevoie de o... (să mă scuze pudibonzii!) SULĂ! Deoarece cuvântul aducea prea mult cu ... altceva, fata s-a repezit la DEX pentru a-i găsi un sinonim.
După un timp, victorioasă, a intrat în biroul colegei de alături şi a întrebat-o: „N-aveţi cumva, din întâmplare, vreun... priboi?“. Doamna a clipit încurcată: „Un ... ce?“. „Un priboi! Chestia aia care înţeapă şi face gaură, înainte să coşi nişte hârtii, o talpă de pantofi!“. „A, se luminează la faţă duduia. O sulă?!“. Prietena mea a încuviinţat, plecând capul, cu obrazul roşu ca para focului. Spre ghinionul ei, colega nu deţinea sula de care avea nevoie. Mai trebuie să va spun că şi la următorul chestionat cu privire la deţinerea uneltei respective tot cu „priboiul“ a ieşit la înaintare? Că nimeni nu înţelegea, din prima, despre ce-i vorba şi că fata trebuia să se piardă în explicaţii şi amănunte?
Nu mai ştiu cine i-a dat sula buclucaşă. Dar ţin minte că toată lumea a râs la faza cu priboiul. Inutil să vă spun că prietena mea nici acum nu rosteşte cuvântul. Pentru că...aşa a fost educată! :))
Sursa foto: Wikipedia.org

De aia mi-era teamă...

2010-03-28T20:15:00.000+03:00

Că nu vom avea emisiune specială de Paşte, cu Mihaela Rădulescu prezentatoare!
Cine pleca, "scârbită de România", în cuibuşorul de la Monaco, pus la dispoziţie cu generozitate de ex (hulitul) soţ şi cine spunea că nu s-ar mai întoarce niciodată în "România scuipătorilor de seminţe"? Cine promitea că o să se dedice doar fiului ei, hotărâtă să-l ţină departe de mizeriile presei dâmboviţene, pentru a-i oferi o educaţie aleasă? Cine se retrăgea din televiziune, "îngrijorată"-nevoie mare că după ea n-o să mai fie nimeni capabil să-i ia locul?
Ei bine, dacă aţi crezut-o, rău aţi făcut! Pentru că n-a plecat decât ca să aibă de unde să se întoarcă, bineînţeles, cu surle şi trâmbiţe, aşa cum îi stă bine unei dive care se crede. Nu mai înjură nici un tabloid, se iubeşte în continuare cu "copilul" Dani şi face exact ceea ce ştie cel mai bine: emisiuni de televiziune. Dar nu oricum, ci la zile mari: Crăciun, 8 Martie, Paşte.
Asta, când nu scrie cărţi. A, nu ştiaţi? A fost declarată cea mai bine vândută scriitoare din România, în 2009.
Şi am, aşa, o bănuială că nu se va opri aici.... :))

David Bustamante -"Devuélveme La Vida"

2010-03-28T12:28:00.000+03:00

Pentru sărbătoriţii zilei, cei cu nume de flori...

Aţi stins lumina?

2010-03-28T10:38:00.005+03:00

Ieri a fost „Ora Pământului“. Recunosc, până la ora asta (aproape 10) nu am reuşit să mă uit la ştiri, să aflu cum a marcat mapamondul ora fără curent. Dar ştiu cum fu la mine în urbe, aşa că o să vă spun şi vouă :)
De la început ţin să precizez că anul trecut nu prea am dat atenţie evenimentului, chiar dacă edilii au anunţat, ca şi anul ăsta, cu vreo săptămână înainte că vor lăsa străzile-n beznă timp de 60 de minute. Recunosc, nu am catadicsit nici să-mi sting becul din cameră şi, bineînţeles, nici calculatorul căci, deh, internetul e poarta deschisă spre lume, nu? Ei, dar mulţi dintre concitadinii mei au percutat atunci la iniţiativa cu stingerea luminilor, nu ştiu dacă din spirit de solidaritate cu oraşele lumii sau pentru că au vrut să facă un pic de economie la factura de curent. Fapt e că au făcut-o.
Curioasă din fire, am vrut să vad dacă şi anul ăsta va fi la fel. De obicei, fac urât când e vorba să mă scoată cineva din casă în „singura mea zi/seară liberă din săptămână“. Acum, însă, am făcut o excepţie. M-am dus în Centru, acolo unde ştiam că se vor întâlni pasionaţii de astronomie, pentru o sesiune de observare a planetelor. Cu un sfert de oră înainte de 20.30, se strânseseră în jur de 20-25 de elevi, însoţiţi de profesorii de geografie. Nu păreau stresaţi nici de frigul de afară, nici de faptul că urmau să-şi petreacă o oră cu ochii pe cer. Erau nerăbdători să vadă „cum rămâne oraşul în beznă“. Evident, au fost dezamăgiţi. Pentru că s-a întrerupt doar iluminatul public. Firmele magazinelor şi ale altor instituţii au rămas la fel de „ochioase“ şi strălucitoare. La fel, multe ferestre ale apartamentelor. „Petreceri de Florii...“, a presupus un domn profesor.
Cu toate astea, organele de ordine (Poliţia, Jandarmeria) şi-au făcut treaba, patrulând pe toate străzile. Nu era chiar atât de întuneric pe străzi. Luna, deşi un pic în ceaţă, lumina totul ca-n palmă.
Nu ştiu câţi dintre cei care n-au stins lumina, între orele 20.30-21.30, aflaseră despre Ora Pământului. Sau, dacă aflaseră, ştiau ce înseamnă. La fel, nu ştiu dacă printre cei care au stins măcar un bec din casă au făcut-o ca să fie solidari cu cauza sau pur şi simplu nu stăteau în încăperea pe care o lăseseră în întuneric.
Mi-am dat seama, însă, că lipsa de informaţie ne tranformă în ignoranţi şi iresponsabili. Mă uitam la elevii de aseară, care au lăsat, pentru o oră, calculatorul, televizorul, clubul şi au ieşit la aer, să admire...Luna. Cum îşi exprimau dezamăgirea că nu li s-au alăturat şi alţi concetăţeni. Au fost puţini, dar cei care trebuie. Un exemplu pentru cei absenţi. Dar şi pentru mine, la fel de ignorantă ca şi restul lumii care, nici anul trecut şi nici aseară nu a stins lumina, nici măcar pentru 5 minute....

California

2010-03-27T19:43:00.000+02:00

Sculpturi din unt

2010-03-24T07:44:00.000+02:00

Un bucătar din Marea Britanie a avut ingenioasa idee de a sculpta în unt. Priviţi şi apreciaţi!

Sursa: Daily Mail

Un parfum...original

2010-03-22T08:15:00.001+02:00

Mapamondul arde şi unii se piaptănă sau, mai corect spus, criza economică nu înseamnă, automat, şi criză de idei. Dovadă că, de curând, specialiştii în materie de cosmetice din Germania (normal, nu e vorba despre români, noi mai avem de urcat pe scara „evoluţiei“) au inventat, nici mai mult, nici mai puţin, decât...un parfum cu miros de vagin (să mă scuze pudibonzii!), denumit Dubbed Vulva (se putea altfel? :)) ). Dumnealor susţin că noul produs, comercializat de firma Vivaeros, contra sumei de 25 de euro, va face...senzaţie printre amatorii de jucării sexuale. M-am liniştit! Cât de obsedat poţi să fii, să umbli cu sticluţa asta la nas (bleah!) sau să-ţi doreşti ca partenera (pentru că, dacă e parfum cu aromă de vagin, e destinat femeilor, nu?) să „pută“ ca să te... stimuleze?

Sursa informaţiei: Libertatea Online

De data asta, chiar a venit

2010-03-21T22:28:00.003+02:00

În weekend-ul ăsta am văzut, cu toţii că, da, a venit primăvara! De fapt, dacă m-aş lua după temperaturile de la amiază, de peste 20 de grade, aş putea spune că suntem cu un picior (eliberat de cizme sau bocanci) în vară. Dar să nu exagerăm! La câte surprize neplăcute ne-a servit vremea în ultimele luni, să nu ne trezim din nou cu vreo zăpadă, a mieilor, de data asta! Oricum, au fost două zile superbe! Cald, soare, ici-colo câte un norişor şi un vânt uşor... Azi am văzut pentru prima dată, în primăvara asta, o gărgăriţă şi un bondar, după ce, ieri, mi-a bâzâit pe lângă ureche o muscă dezorientată (probabil nu mai recunoştea locul!). Cât am stat în curte şi mi-am făcut manichiura, m-au ciripit vrăbiile, vânate la greu de „Ţurţureii“(cum le zice tata îngeraşilor mei) care mai au un pic şi împlinesc un an. Cum trece timpul!
De aceea spun: de data asta, chiar a venit primăvara! Pentru mine, bucuria a fost dublă pentru că am avut parte şi de o duminică liberă, liniştită, fără telefoane care să sune continuu (cum s-a întâmplat vineri, când am făcut şi o criză de nervi) şi fără grija că trebuie să scriu. E tare bine când reuşesc să mă odihnesc şi să-mi încarc bateriile pentru zilele care urmează. Pentru că ştiu că de mâine dimineaţă, de la prima oră, va reîncepe nebunia: teren, telefoane, alergătură, (eventual) chestii neprevăzute, care să mă ducă cu scrisul până spre seară. Cum spuneam şi în postarea de ieri, e bine că mă caută lumea, deşi sunt din ce în ce mai convinsă că o scurtă vacanţă nu-mi va strica. Şi chiar întenţionez să mi-o iau, de Paşti. Depinde doar de răspunsul şefilor, pe care îl voi afla zilele astea. Sper să-mi dea OK-ul şi să mă rup un pic de lumea exterioară. Ar fi pentru prima dată, în aproape 8 ani de meserie, când aş intra în concediu (chiar şi pentru 5 zile), în timpul anului, şi nu în decembrie, cum îmi era obiceiul. Încă o dovadă că 2010 a început în forţă pentru mine şi că oboseala şi stresul şi-au făcut prea de timpuriu efectul. Sau, poate, îmbătrânesc şi eu, cine ştie? ;)
Ce-o fi, oi vedea! Important e doar un lucru: de data asta, chiar a venit primăvara!

E (de) bine?

2010-03-20T04:35:00.002+02:00

În ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu mai caut eu lumea, lumea mă caută pe mine. Îmi aduc aminte că, în urmă cu 7 ani, când ne şcolea pe noi, ăştia noi, primul meu şef spunea, printre altele că, în opinia lui, un ziarist adevărat nu este cel care aleargă după surse, ci acela care este căutat de ele. Probabil că se vor găsi mulţi care să-l contrazică, dar eu am înregistrat undeva chestia asta. Nu spun că, de atunci şi până acum , m-am zbătut să contactez şi să cunosc oameni la care aş fi putut apela oricând pentru a obţine informaţiile necesare redactării unor articole, n-am făcut din treaba asta un scop. Pentru că, fiind corespondent local în oraşul natal, eram de la bun început o persoană cât de cât cunoscută şi nu mi-a fost greu să stau de vorbă cu anumite persoane. Mai multă bătaie de cap mi-au dat timiditatea şi neîncrederea în sine, precum şi teama că nu voi reuşi să mă adaptez condiţiilor meseriei „de împrumut“(cei care mă citiţi de când mi-am creat blogul, ştiţi că eu nu m-am pregătit să devin ziarist).
La început nici nu realizam că da, uite, scriu şi eu articole şi ele apar pe aceeaşi pagină cu „greii“, de atunci, ca şi de acum, ai redacţiei. Cred că trecuseră 2-3 ani de când lucram şi încă mai credeam că textele mele, deşi serioase (n-am scris niciodată pentru monden :) ), sunt o joacă. De fapt, acum cred că, pe vremea aceea, îmi negam nu neapărat valoarea, ci convingerea că POT ŞI EU! Nefiind de formaţie jurnalist, având doar pasiune pentru scris şi dorinţa de a învăţa meserie, am crezut că voi progresa respectând regulile deontologiei profesionale şi principiile sănătoase de viaţă. Şi acum mai cred asta, deşi realitatea îmi dovedeşte în fiecare zi că, de multe ori, trebuie să recurg la tot felul de compromisuri ca să ajung la produsul final, articolul pentru mâine!
Nu ştiu dacă e un defect sau o calitate dorinţa mea de a mulţumi pe toată lumea, de a răspunde solicitărilor şi de a-mi onora toate promisiunile, de a fi, întotdeauna, acolo unde mi se solicită prezenţa. Ca orice ziarist, am şi eu preferaţii mei, oameni cu care îmi face plăcere să discut, care au încredere în mine şi-mi spun şi lucruri care nu trebuie să apară în presă. Sunt relaţii care s-au format în timp bazate, de multe ori, şi pe experienţe neplăcute de ambele părţi. Nu o dată am greşit sau am interpretat greşit declaraţii sau informaţii care, odată apărute în ziar, au creat probleme. Am avut inspiraţia sau norocul de a şti să-mi cer scuze, să fiu credibilă şi să-mi îndrept greşelile prin articole corecte.
Da, sunt exasperant de perfecţionistă şi de principială, deşi recunosc faptul că publicaţia pentru care lucrez (de fapt, cei ai căror intereseze le reprezintă ea) nu merită acest lucru. Dacă omul nu vrea să fie fotografiat sau să fie subiect de articol, îi respect dorinţa, pentru că mă transpun în situaţia lui şi îmi dau seama că aş reacţiona la fel dacă aş avea problemele lui. E drept că numai eu ştiu cum mă descurc, după, dar cel puţin ştiu că omul acela mă va ţine minte şi, cândva, poate mă va căuta el să-mi spună ce-l doare şi să mă roage să-l ajut.
Nu foarte mulţi îmi mulţumesc pentru articole sau pentru ajutor. Deseori, unii sunt chiar nemulţumiţi că n-am scris mai mult sau nu cum ar fi vrut ei. Şi atunci, stau să explic fiecăruia, în parte, că într-un ziar nu poate intra orice, că nu orice zvon sau declaraţie poate fi un subiect de presă, că eu, ca jurnalist, risc procese penale dacă mă folosesc de informaţii false sau neverificate. Ştiu, acest lucru înseamnă un consum imens de energie pe care aş putea s-o folosesc altfel. Dar eu am convingerea că nu omul este la dispoziţia presei, ci presa la dispoziţia omului. Pentru că, dacă omul nu are încredere în tine, ca ziarist, nu va sta cu tine de vorbă niciodată. Iar dacă nu i-ai respectat dorinţele (bine, nu pe toate, căci multe pot fi absurde),te-ai folosit de durerea sau necazul lui ca să-ţi faci articolul, nici nu te va mai respecta.
Mulţi mă condamnă pentru atitudinea mea. Şi nu mă refer la unii colegi care ar călca pe cadavre şi şi-ar vinde sufletul pentru un text care, ca valoare, ca informaţie, este egal cu zero. Ci la cei apropiaţi. Pentru ei, e greu să înţeleagă de ce tu, ziarist, te porţi cu cel care te caută pentru a-ţi furniza informaţii pentru articole ca şi cum ai fi sluga lui(ca să citez o anumită persoană, se ştie ea ;) ). Nu m-am simţit, niciodată, sluga nimănui. Poate doar un instrument în mâna unor persoane cu greutate (şi la propriu, şi la figurat) şi influenţă care m-au folosit pentru unele articole importante pentru ei ori pentru interesele lor de partid (pentru că, până la urmă, ziarul nu este independent). Da, recunosc, în acest din urmă caz, conflictul de principii este evident, iar frustrările sunt imense. Dar am ştiut de la început în ce condiţii voi lucra şi, chiar dacă ele nu m-au afectat de la început, acum resimt consecinţele.
Spuneam, la început, că în ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu eu să caut lumea, lumea să mă caute pe mine. Mi-am dat seama de asta când am realizat că am agenda plină şi că nu-mi mai rămâne timp pentru mine. Să cred că e (de) bine? Am spus, şi chiar cred asta, că Dumnezeu a dovedit, încă o dată, cât de mult mă iubeşte şi mă ajută, pentru că toate îmi vin de la El. Totuşi, preţul pe care încep să-l plătesc este mult prea mare. Program dezordonat, nervi şi stres pe măsură, oboseală (fizică, dar mai ales psihică), insomnii, lipsa timpului de refacere totală şi, ce-i mai grav, lipsa unei vieţi personale. Toate astea pentru un salariu incredibil, nefiresc şi ridicol de mic. Pentru nişte bani care, în lipsa ajutorului considerabil al părinţilor, nu m-ar ajuta să trăesc decent nici măcar o săptămână.
M-aţi putea întreba: „Şi atunci, de ce o mai faci?“. Pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Pentru că, dincolo de stres, neplăceri, înjurături şi şuturi în fund (la figurat, evident), îmi iubesc meseria şi îmi place ceea ce fac. Şi pentru că, în momentul de faţă, nu aş avea altă alternativă decât menajeră sau îngrijitoare într-un sanatoriu din Vest. Am tot respectul pentru cele care fac treaba asta, dar eu ştiu că POT MAI MULT.
E bine, e rău, nu ştiu. Sper, doar, să pot merge înainte şi cei dragi sufletului meu să nu aibă de suferit din cauza asta

Body Art Paintings by Craig Tracy

2010-03-14T14:27:00.000+02:00

Mai multe imagini pe humanbodyart.blogspot.com şi paintedalive.com